Obiectul lunii: Fotografii: GEORGE ENESCU ȘI MARIA CANTACUZINO-ENESCU

În prelungirea salonului de muzică al Casei memoriale "George Enescu” din Sinaia sau vila „Luminiș” (așa cum a numit-o stăpânul ei), prin micul hol Baroc, se pătrunde în camera soției lui George Enescu, Maria Cantacuzino-Enescu ( Maruca).

Cine era de fapt Maruca, cea pe care Enescu a "divinizat-o"?

Maria Cantacuzino provenea din familia de boieri Rosetti, fiica unui nobil moșier foarte bogat din Moldova, cea mai bogată familie la vremea aceea. Conacul familiei Rosetti era la Tescani, lângă Bacău, un conac cu 17 camere și vreo 40 de servitori, unde în anul 1909, George Enescu va ajunge acolo pentru prima oară la invitația lui Mihail Jora, compozitor de seamă a muzicii românești.

Mama d-nei Maruca îi va oferi lui Enescu cea mai frumoasă cameră a conacului, devenind astăzi sala „Oedipe", creația lui Enescu îmbogățindu-se cu marea operă a vieții sale, Oedipe, finalizată în 1932 la Tescani, o parte a operei, compusă la Sinaia, în vila "Luminiș" și dedicată soției.

Camera de zi de la Tescani se numește acum „sala Jora”, datorită faptului că mama Mariei Rosetti era născută Jora.

Încăperea  care altădată adăpostea biblioteca este astăzi panotată cu fotografii și documente reprezentative privind viața și activitatea lui George Enescu.

George Enescu a revenit cu plăcere la Tescani, locuind și lucrând câte trei, patru luni pe an, șederea lui aici, devenind cea mai prolifică perioadă creatoare și tot la Tescani, soții Enescu petreceau sărbătorile de iarnă.

Desigur, soții Enescu petreceau o parte din timp și la Palatul Cantacuzino, actualul Muzeu Național „George Enescu” din București care, după moartea Nababului revine fiului său Mihail Cantacuzino și a soției acestuia, Maruca. Aici, Enescu invita protipendada acelor vremuri.
Muzeul Național „George Enescu” închinat vieții și operei maestrului, oferă o imagine de sinteză, selectivă și valoroasă a ceea ce s-a impus cu pregnanță în activitatea sa.

Din prima clipă când s-au întâlnit în 1907, pe o alee de brazi din parcul de la castelul Peleș, au priceput amândoi că soarta îi va ține legați până la moarte. Enescu i-a purtat Mariei Cntacuzino o deosebită adorație.

O întreagă poveste între Enescu și prințesa Maruca.

Timp de treizeci de ani a fost doar o legătură sentimentală, asta pentru că fiind casătorită cu prințul Mihail Cantacuzino, fiul cel mare al lui Grigore Cantacuzino, supranumit „Nababul”, care va muri în 1928 într-un accident de automobil, prințesa Maruca îi va deveni oficial soție lui Enescu abia în 1937. Căsătoria religioasă s-a celebrat într-un mic salon din casa Marucăi din București, la care nu a asistat decât Cella Delavrancea (pe care o rugase să le fie nașă) și doica cea bătrână. Preotul slujea la o masă împodobită cu sfintele daruri și crucea alături de cununiile de argint.

Pe figura lui Enescu trecea o lumină de extaz. Parcă plutea. Era numai suflet, un suflet care a atins raiul.

Cella Delavrancea, pianistă desăvârșită, o bună prietenă a lui George Enescu, va pomeni mai târziu, în memoriile sale... de vila "Luminiș" și minunatele serate muzicale de la Sinaia, multe dintre ele oferite sotiei.

Enescu îi murmura Marucăi: „La princesse aimée, veut-elle des sonates de Beethoven ce soir?”

Și dânsa răspundea cu privire învăluitoare. Era firesc ca viața lor lungă să se liniștească în conviețuire totală.

Cânta cu ochii închiși, desprins de realitate, dus de undele sonore pe înălțimi pe care nu le atingi decât prin muzică. Când termina bucata, i se respecta dorința de a nu i se vorbi numaidecât.

Își cunoștea valoarea. Își cântărise darul lui minunat de a fermeca, și de aceea era rezervat și părea modest. Dar, când arcușul lui se întindea pe coarde, sunetul îți pătrundea până în miezul inimii și pricepeai ce scrie Platon: „Muzica este filozofia însăși”.(Cella Delavrancea: Dintr-un secol de viață)

Fotografiile soților Enescu, care se află în camera soției din vila „Luminiș” de la Sinaia (locul mult iubit de Enescu) sunt ipostaze ale tinereții; o fotografie care o înfățișează pe prințesa Maruca la vârsta de 29 de ani, în 1907, când l-a cunoscut pe maestru și o alta a lui Enescu cu dedicație pentru Maria Cantacuzino, scrisă în limba franceză: "Á la princesse aimée, de Pinx – Juillet 1943".

Pentru Enescu, "La princesse aimée", cum o alinta acesta, a fost dragostea unică.

"Pinx" – era un nume derivat de la Sfinx, un pseudonim pe care i l-a dat regina Elisabeta lui George Enescu datorită chipului său misterios, enigmatic, asemeni unui sfinx, o asemănare vădită cu enigmatica statuie cioplită în stânca deșertului din Sahara.

Oare această afinitate cu personajul mitologic l-a împins pe genialul compozitor George Enescu, să compună opera măreață, "Oedipe", socotită azi cea mai originală dintre tragediile moderne?