George D. Florescu (19 mai 1893 – 25 octombrie 1976), istoric, dar interesat de genealogie, a fost îndrumat în studiul ei de istoricii Ioan.C. Filitti și Emanoil Hagi Mosco, fost secretar și director adjunct al Muzeului Municipal București, cercetător la Institutul de istorie N. Iorga (din 1950), membru fondator al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie (1971), continuarea Societății Genealogice (1943-1948), al carei vice-președinte fusese.
Studiile sale genealogice s-au axat, în principal, pe boierimea din Țara Românească.
Pasionat de muzică și de științele exacte, dar preocupat și impresionat de frumusețea monumentelor istorice și de lăcașurile de cult, în anul 1936, editează albumul „Din vechiul București”, unde ilustrează biserici, curți boierești și hanuri în perioada 1790 – 1791, după două planuri inedite de la sfârșitul veacului al XVIII - lea.
George D. Florescu a fost căsătorit cu Marga Cantacuzino, nepoată a politicianului și marelui moșier Gheorghe Grigore Cantacuzino (Nababul).
Cu multă considerație și nu întâmplător, autorul i-a oferit în dar acest album, Mariei Cantacuzino-Enescu (Maruca) și maestrului Enescu, cu dedicația:
„Din robojul orașului în scaun al Țării românești, cu iubire și înaltă cinstire mătușii mele Maruca și Maestrului George Enescu”... de la George D.Florescu
De bisericile bucureștene ale veacului al XV- lea nu există nicio știre scrisă a vremurilor; de cele ale veacului următor, doar răzlețe amintiri.
Veacul al XVII– lea numără în hotarele Bucureștilor de atunci aproximativ treizeci de ctitorii religioase domnești și boierești presărate pe o întindere ce reprezintă a zecea parte din cea a Bucureștiului zilelor noastre.
Multe din acestea , ridicate de către voievozi și boieri au dăinuit peste secole, înoite și adesea reclădite. Puține, însă, au rămas în forma lor strămoșească, învaluite și azi în legende și legate de tradiții. Au strălucit prin măreția lor atât Biserica vechii curți voievodale cât și cealaltă ctitorie domnească din marginea de jos a scaunului Bucureștilor veaculului al XVI – lea a Sfintei Troiți: mănăstirea Radu Vodă.
Sfârșitul secolului al XVIII – lea a păstrat câteva mărturii cartografice de o neprețuită însemnătate pentru cunoașterea orașului: două planuri încă inedite ale Bucureștilor anilor 1790-1791, executate de către doi cartografi militari din armata de ocupație a principatului muntean de către Franz Iosef de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Acolo se află lămuriri de un interes capital asupra locului pe care au fost așezate aceste lăcașuri bisericești: 89 la număr, după legenda planului.
Cel mai vechi plan al capitalei Țării românești este cel al fostului căpitan austriac Franz Iosef Sulzer din 1781.
Primele documente cartografice asupra Bucureștilor (planul Franz Iosef Sulzer, planul Ferdinand Ernst. Planul Baron Franz Purcel):
Dintre bisericile reliefate de autor și care prezintă un deosebit interes:
Alături de biserici, albumul conține mărturii despre: conace, case, întinsele proprietăți ale celor mai de vază boieri ai vremii, hanuri dar și ulițele bucureștene precum și arterele de legătură ale Bucureștiului cu provincia, toate acestea având câte o semnificație aparte, cu informații precise datând din perioada respectivă.
Cele două planuri au fost alcătuite simultan, bazându-ne pe această afirmație prin faptul că atât planul Ferdinand Ernst cât și cel al baronului Franz Purcel, ne înfățișează în mod perfect aceeași întindere până în cadrele rezervate legendelor.
Din punct de vedere documentar, sunt neprețuite aceste două planuri pentru istoria orașului București, afirmând ca fiind singurele mărturii lucrate cu pricepere, cu o măiestrie și cu o meticulozitate ce le face cinste celor care le-au desemnat.
Realizat: Doina - Mihaela Purcaru, muzeograf