Obiectul lunii: VIOARĂ

Salonul de muzică al Casei memoriale ”George Enescu” din Sinaia, locul mult iubit de Enescu, găzduiește prima vioară ”adevărată”, ce constitue un privilegiu, o reală încântare pentru vizitatorii  care trec pragul acestui lăcaș de cultură.

Și, aruncând o privire către Moldova anilor 1881…în nordul Moldovei, pe acele plaiuri cu lanuri de orz și porumb, cu peticele de păduri bătrâne la orizont și cu vechile sate pierdute între sălcii și mesteceni – așa cum, mai târziu, cu nostalgică dragoste, își zugrăvea Enescu ținuturile natale, se află satul Liveni-Vârnav.
Aici, la 19 august 1881, avea să vină pe lume cel care va deveni cel mai mare muzician român al vremurilor, George Enescu, al optulea copil și singurul supraviețuitor al părinților, Costache și Maria Enescu.
Viața la țară în mijlocul naturii, a lăsat o impresie neștearsă în sufletul copilului, impresiile acelor zile fericite ale copilăriei le întâlnim adesea în muzica sa de mai târziu, în care este înscrisă fermecătoarea lume sonoră, surprinsă și reținută pentru totdeauna.

Prima sa amintire muzicală de la trei ani, despre care pomenește, este aceea a unui taraf de lăutari care cânta într-o stațiune balneară destul de apropiată de satul Liveni. O orchestră bizară, alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un țambal și un contrabas.
Impresia a fost atât de puternică, încât, copilul care nu avea decât trei ani, și-a făurit singur o vioară dintr-o bucată de lemn pe care întindea o ață, din două bastonașe de lemn își făcea un țambal, fluiera pentru a reda sunetul naiului... încercând să imite pe lăutarii care-i aprinseseră imaginația.

"Mi-am ascuns micul taraf în livada părintească, sub un copăcel, în timp ce mama mă căuta peste tot, strigându-mă spre cele patru zări"
(George Manoliu, George Enescu, poet și gânditor al viorii, pag.37)

La patru ani, micul Enescu știa să citească, să scrie, să adune și să scadă, avea o predilecție pentru ordine, armonie și o înclinație spre exercițiile minții.
Pentru că era silitor, primește în dar de la tatăl său o vioară miniaturală, de jucărie, dar pe care indignat că nu scoate niciun sunet, o rupe și o aruncă-n foc.
Mai târziu capătă o vioară adevărată, instrumentul veritabil pe care l-a dorit , dar, rămâne să se descurce singur fiindcă tatăl său nu avea nici timp și nici răbdare să-l învețe ceva.

Enescu, copil, asculta adesea pe lăutarii chemați la petreceri sau asista la horele duminicale, care aveau loc în curtea casei părintești.
Aici, talentul micului copil se manifesta cu putere: pe vioara sa adevarată el reproducea cu exactitate toate melodiile pe care le auzise în ajun. Și tot pe această vioară i-a cântat tatalui său cu un singur deget pe coarda "Re", popularul vals celebru  al lui Ivanovici, "Valurile Dunării".

Primele lecții de vioară le-a primit de la un lăutar vestit, Laie Chioru, pe numele său adevărat, Nicolae Filip.  Acesta avea, însă, o singură "metodă" ce o aplica tuturor "elevilor"... după ureche.
Repertoriul se compunea numai din muzică populară și romanțe vechi românești.
Imita cântecul păsărilor, cântec ce i-a solicitat cel mai timpuriu imaginația.

Pe Laie Chioru, însă, l-a portretizat Enescu în piesa Lăutarul, din suita „Impresii din copilărie”, semn relevant că bardul popular l-a marcat profund pe micul muzician.
„Lor, țiganilor – scria Enescu în revista „Muzica”, nr. 5-6 din 1921 – să le mulțumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o prețuim: numai dânșii ne-au dezgropat-o, au trecut-o și au dat-o în păstrare din tată-n fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le e mai scump pe lume: cântecul!”
(Viorel Cosma – Enescu azi, pag.59)

La vârsta de cinci ani este prezentat ca un copil minune, în fața primului său profesor de la Iași, Eduard Caudella, care, după primul sfat, acela de a învăța notele muzicale, mai târziu cu doi ani va recomanda tatălui său, pentru genialul copil, o educație muzicală mai complexă la Viena.

La șapte ani, Costache Enescu își înscria copilul la Conservatorul din Viena. Muncind cu sârguință, obține rezultate admirabile iar la nouă ani este admis la cursurile superioare ale Conservatorului, obținând nota excelent, fiind distins cu medalia „Asociația prietenilor muzicii”, încununare acordată foarte rar și numai absolvenților cu totul excepționali.

În timpul studiilor de la Viena, Enescu a apărut de nouă ori în public, câștigând de fiecare dată noi aprecieri entuziaste.

Dorința lui Enescu era să-l audă și să vorbească cu cel mai fascinant personaj al Vienei: Johannes Brahms. Cert rămane faptul că personalitatea uriașului maestru vienez l-a urmărit pe Enescu până la sfârșitul vieții.
Totuși, dincolo de Brahms și de tradiția Haydn-Mozart-Beethoven, orașul Viena a însemnat pentru Enescu un moment hotărâtor al carierei artistice. Aici s-au pus bazele educației sale muzicale, aici s-a format ca artist de larg orizont stilistic, aici a cunoscut o lume muzicală pe care a purtat-o în sufletul său până la moarte.

În 1894, după o pauză de un an de la terminarea studiilor din "orașul muzicii", la recomandarea profesorului Hellmesberger (care-l va găzdui pe Enescu în toată perioada studiilor) Enescu va pleca la Paris pentru completarea studiilor de vioară.
Contactul cu tradiția de cultură a Parisului l-a îmbogățit într-adevar și i-a dat prilejul să se afirme.
Aici a studiat cu profesori admirabili, cu vederi largi și generoase ca: Gedalge, Massenet și Fauré.
Astfel, în 1899,  Enescu se prezintă la concursul final, unde, Marele Premiu al Coservatorului, "Grand Prix du Conservatoire", acordat de juriu în unanimitate, îi încununează studiile de vioară de la Paris, oferindu-i posibilitatea unei cariere de violonist.

La 11 februarie 1900, la Paris, Enescu susține primul său mare concert public cu Orchestra Colonne, unde apare ca solist în "Concertul de vioară” de Beethoven, care-i aduce consacrarea iar la 15 martie, același an, George Enescu și Jacque Thibaud, acompaniați tot de orchestra Colonne interpretează ”Dublu concert de Bach”.

De aici înainte, Enescu își va lua vioara la subsuoară și va începe să cutreiere, va întreprinde numeroase turnee artistice în țară și peste hotare.

"Vioara are pentru mine o însemnătate de alt ordin. Îmi procura independența: o iau la subsuoară și încep să cutreier...Încă de când eram tânăr am înțeles că vioara îmi va fi de mare folos!"
(Tudor Andrei: George Enescu - Viața în imagini, pag. 13)

Text: Doina-Mihaela Purcaru, muzeograf