Marea școală muzicală franceză desăvârșește geniul lui George Enescu.
O imagine mai clar conturată, privind forma artistică pe care George Enescu a câștigat-o în anii petrecuți la Viena, ne-o oferă primii pași în severa clădire a Conservatorului parizian.
Cu modestie, cu o deplină conştiinţă şi un adânc sentiment de răspundere faţă de cariera artistică a elevului ce-i fusese încredinţat, profesorul Hellmesberger spuse părintelui lui Enescu:
,, Mă întreb dacă fiului dv. nu i-ar fi de folos să petreacă o vreme şi la Paris. La Viena a învăţat multe. După părerea mea, la Paris ar putea învăţa mai mult. Vă spun aceste lucruri, nu pentru a-l îndepărta, ci dimpotrivă, pentru a-i fi de folos.”(Andrei Tudor:Enescu, pag. 15)
Costache Enescu ascultă din nou sfatul generos, convins că la Paris micul George va găsi toate condiţiile de perspectivă necesare carierei de violonist (mediu artistic, profesori, public, presă, etc.)
Către acel sfârşit de veac, Parisul trăia o nouă strălucire, asemănătoare aceleia din jurul anilor 1830, când fusese centrul artistic al Europei. Reînnoirea muzicală – le Renouveau – afirmată cu întemeierea Societăţii naţionale de muzică, în 1871, dusese la mare înflorire viaţa muzicală a Parisului, care, spre sfârşitul veacului, redevenise marele centru muzical al Europei.
"Într-o zi a anului 1894, soseam la Paris. Pe atunci, Franța muzicală trecea printr-o epocă strălucitoare, o perioadă căreia i se dăduse un nume frumos: a doua Renaștere"!
În amintirile sale radiodifuzate, Alfred Cortot descrie cu mult umor primirea pe care viitorii colegi au făcut-o lui George Enescu: "Am văzut intrând un băiat cam de vreo 13 ani; era îndesat și solid și purta un veston prea strâmt și un pantalon prea scurt. Un cap mare, nespus de gânditor, cu o privire mereu pierdută, foarte laconic, el nu avea aerul unui copil. L-am necăjit puțin, așa cum fac elevii mai vechi cu noii veniți. El, însă, nu se tulbura sub focul întrebărilor noastre:
Şi George Enescu cântă magnific un fragment din „Concertul” de Brahms.
Şi Enescu se aşază la pian şi cîntă Allegro-ul din Sonata ,, Aurora”.
Trei simfonii şi avea doar 13 ani !”(George Manoliu: Poet şi gânditor al viorii, pag. 91, 93)
În anul 1895, George Enescu a intrat în clasa de vioară a lui André Gédalge, care l-a ajutat să-şi perfecţioneze scrisul, şi în clasa de compoziţie a celebrului compozitor Jules Massenet, care ştia să insufle elevilor săi dragostea pentru muzică, apoi Gabriel Fauré, care-i va fi profesor lui Enescu timp de trei ani (1896-1899). Cu asemenea mari profesori, Enescu şi-a îmbogăţit cunoştinţele, confirmându-și forţele sale creatoare.
Dintre colegii săi din anii de studii la Conservatorul din Paris, amintim câteva din numele cele mai cunoscute: Alfred Cortot, Maurice Ravel, Roger Ducasse, Florent Schmitt, Charles Koechlin, Emile Vuillermoz şi alţii. Se cuvine să notăm în acest moment al evoluţiei enesciene rolul împlinit de profesorul vienez, Josef Hellmesberger junior, care a sugerat lui Costache Enescu ca fiul său să-și continue studiile la Paris; în acei ani la Paris viaţa lui Enescu se împărţea între munca sa de studiu şi de creaţie, căreia îi consacra cea mai mare parte din timp - şi rarele sale apariţii ca violonist - concertist. În public apărea mai rar, executându-şi o lucrare proprie, sau dându-şi concursul la concertul vreunui coleg.
Încurajat şi sprijinit de prieteni şi în primul rând de pianista Elena Bibescu, (născută Epureanu), tânărul violonist începu să se facă cunoscut în lumea muzicală a Parisului, dându-şi concursul la diferite manifestări: cunoscu pe Marcel Proust, scriitor de vază, pe poeta Anna de Noailles, născută Brâncoveanu, numeroase personalităţi din lumea literelor şi artelor şi în sfârşit pe Edouard Colonne, directorul renumitei orchestre simfonice cu acelaşi nume din Paris, care se bucura de un mare prestigiu.
Pentru Enescu, trimis la Paris să înveţe vioara, dar compozitor înnăscut, creator până în adâncul fiinţei sale, a fost firesc ca primul său succes să-l obţină pe planul creaţiei, înainte de a-şi fi cucerit premiul la vioară.
Desigur, Enescu cânta cu ușurință la orice instrument muzical, însă, și aici, respectând regulile stricte, după finalizarea studiilor la Conservatorul din Paris, era obligat să aleagă un singur instrument. A ales vioara pentru că a debutat cu vioara... a ales vioara, ascultându-l de mic copil pe tatăl său cântând la vioară... dar a ales vioara mai ales la îndemnul sufletului său, instrumentul care avea să-i asigure independența.
Astfel, în 1899, Enescu se prezintă la concursul final, unde, Marele Premiu al Conservatorului – Grand Prix du Conservatoire – acordat în unanimitate, îi încununează studiile de vioară.