Obiectul lunii: Partitura operei " OEDIPE" de George Enescu

,,Nu am dreptul să mă pronunţ dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârşită dintre lucrările mele. Dar pot spune cu certitudine că îmi este cea mai dragă dintre toate. Mai întâi pentru că m-a costat luni de muncă, ani de chin. Pe urmă, am pus aici toată fiinţa mea, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Dacă aş spune în ce stare de exaltare mă aflam când meditam la Oedipe, apoi când scriam notă cu notă această operă voluminoasă, nimeni nu m-ar crede!”... (George Enescu)

Creaţia lui George Enescu se îmbogăţeşte cu marea operă a vieţii sale, Oedipe, finalizată în 1931, la Tescani, o parte a operei, compusă la Sinaia, în vila ,,Luminiş”.

,, Oedipe mi-a frământat mintea timp de un sfert de secol şi mi-a luat zece ani de muncă. Primele note le-am scris în Elveţia, aproape de Lausanne, iar ultimele la Tescani, în Moldova” ... (George Enescu)

Înainte de a cerceta pe larg opera Oedipe de George Enescu, important este cum s-a selectat de-a lungul secolelor, în literatură, în artele plastice și în muzică, cea mai tragică figură a literaturii antice și celebrul mit al lui Oedip.
Tragedia greacă a găsit în această legendă un bogat izvor de inspiraţie şi, după cum se ştie, capodopera teatrului antic este Oedip rege de Sofocle.

Ideea de a scrie această operă l-a preocupat pe Enescu încă din 1906. Intrând în legătură cu scriitorul francez Edmond Fleg, Enescu a găsit libretul dorit, asupra căruia a lucrat mulți ani.

În seara de 13 martie 1936, cortina Operei Mari din Paris se ridica asupra unei opere îndelung aşteptate şi îndelung pregătite.

Primul gând al lui Enescu de a scrie opera Oedipe datează din 1910, când, văzând pe Mounet Sully la Comedia franceză în Oedip rege, întreaga sa sensibilitate a fost răscolită de interpretarea marelui tragedian.

Spectacolul cu Mounet Sully l-a ajutat pe Enescu sa-nțeleagă, încă din perioada adolescenței, care este locul omului între semenii săi. Preocupat de ideea acestei opere, Enescu își face primele schițe muzicale, încă înainte de a avea libretul.

„Ieșind de la teatru, eram halucinat, posedat. O idee fixă mă cuprinde: să compun un Oedipe”. (George Enescu)

O dramă în patru părți – un prolog, două acte și un epilog - corespund naşterii, tinereţii, maturităţii şi morţii lui Oedip, totul prezentat în şase tablouri ;spre deosebire de tragedia lui Sofocle, Oedip rege, în care este înfățișat numai un episod din mitul oedipian, libretul operei lui Enescu cuprinde întreaga viață a lui Oedip.

Tabloul I. Poporul teban este adunat în jurul leagănului lui Oedip. Marele preot al lui Apollo îl stropeşte cu apă din fântâna Dirceei. Păstorii îi împletesc coroane de frunze; femeile îi aduc în dar stofe de purpură; războinicii, arcuri aurite şi săgeţi. Toate acestea se petrec în palatul regelui Laios şi al împărătesei Iocasta; dar copilul regelui trebuie botezat. Atunci bătrânul Tiresias, orbit de mânia Herei, prezice că acest copil va fi ucigaşul tatălui său şi soţul mamei sale. Poporul se împrăștie, îngrozit. Cuprins de teamă, Laios încredinţează leagănul unui păstor, care trebuia să omoare copilul pe stâncile Citheronului.

Tabloul II. La Corint, un tânăr, sprijinit de o coloană, stă dus pe gânduri, în lumina soarelui care apune. Este Oedip. Salvat de Polyb şi Meropa, el fuge de aceia pe care îi crede părinţii săi, fiindcă ştie că oracolul l-a condamnat să-şi ucidă tatăl şi să se căsătorească cu mama sa. Refuzând să fie criminal, el luptă împotriva destinului.

Tabolul III. Iată-l pe Oedip la răspântia a trei drumuri. Un bătrân îndrăzneţ trece în carul său şi-l loveşte pe Oedip peste obraz. La rândul său, tânărul izbeşte pe bătrân, omorându-l. Era Laios. Oedip şi-a omorât tatăl, destinul şi-a cucerit prima victorie.

Tabloul IV. Înaintea uneia dintre cele şapte porţi ale Tebei, Sfinxul doarme, cu marile sale aripi strânse. Un paznic cântă sub cerul înstelat. Oedip apare şi trezeşte monstrul. Sfinxul îl întreabă cine este mai tare decât destinul. Oedip descoperă adevărul şi răspunde: ,,Omul este mai puternic decât destinul...” Sfinxul râde, izbucnește în hohote de plâns și dispare. Se face ziuă, poporul iese prin porțile orașului şi aclamă pe salvatorul lui, care învinsese fiara. Oedip încununat cu lauri, vede pe Iocasta venindu-i în întâmpinare. Mâinile lor se ating...va deveni sotul propriei mame și vor avea patru copii.

Tabloul V. Acest tablou concentrează tragedia Oedip rege de Sofocle în întregime. Orașul fiind bântuit de ciumă, Tiresias cere, pentru a stăvili molima, pedepsirea ucigaşului necunoscut al lui Laios. Oedip descoperă misterul naşterii sale, paricidul şi incestul său involuntar. În deznădejdea sa, îşi scoate ochii. Izgonit din oraşul său, el pleacă sprijinit de umărul fiicei sale, Antigona.

Tabloul VI. Acest tablou rezumă tragedia Oedip la Colona. Oedip nevinovat de aceste fărădelegi nu este un criminal, ci o victimă...el este inocent fiindcă a făcut totul pentru a scăpa de destin. Oedip este un martir care a ispășit. Trupul său este îngropat în pământul Aticei.
În această versiune, tragedia lui Oedip capătă un aspect nou, mai uman, mai optimist și mai încrezător în virtuțile omului, care într-adevăr își învinge destinul prin forța sa morală. În finalul lui Edmond Fleg, Oedip, împăcat cu sine în conștiința nevinovăției sale, își recapătă vederea”...pentru a păși senin spre moarte, spre a muri în lumină...”

Reprezentat, în premieră, la 13 martie 1936, la Opera mare din Paris, sub direcţia lui Philippe Gaubert şi cu André Pernet în rolul titular, Oedip a fost întâmpinat cu elogii din partea criticii şi a lumii muzicale pariziene.

Capodopera genului lirico-dramatic românesc, opera Oedipe de George Enescu, a văzut lumina rampei în patria autorului în anul 1958. Este cel mai înălţător omagiu pe care l-a adus poporul nostru figurii genialului compozitor, cu prilejul primului Festival Muzical Internaţional ce-i poartă numele. Realizarea de înaltă ținută artistică a colectivului Operei Române din București depășește în semnificație un simplu act omagial: premiera capodoperei Oedipe de George Enescu reprezintă o cotitură în scenografia și arta noastră lirică, care ne situează printre scenele de valoare mondială. Declarațiile oaspeților străini prezenți la acest spectacol – și este bine să reținem faptul, că toți erau prestigioși oameni de artă, unii dintre ei cunoscători ai premierei lui Oedip la Paris (1936) – au confirmat nu numai măreția ralizării primei noastre scene, ci elemente noi, originale, atât în domeniul vocal, cât mai ales în practica scenografică românească.

Meritul dirijorului Constantin Silvestri şi al maestrului de cor Gheorghe Kulibin în reuşita acestui spectacol nu poate fi îndeajuns subliniat în câteva rânduri. Este greu de exprimat venerația dirijorului pentru întreaga creație a maestrului și îndeosebi față de Oedipe. Partitura lui George Enescu a devenit un bun spiritual al iubitorilor de frumos. Bagheta a fost reluată de dirijorii: Mihai Brediceanu, C-tin Bugeanu, Cornel Trăilescu. La Iaşi, în capitala Moldovei lui Enescu, partitura lui Oedip a răsunat în concert sub conducerea lui Ion Baciu. Oedipul enescian s-a transformat cu fiecare spectacol într-o sărbătoare a muzicii noastre.

După moartea lui George Enescu, tragedia lirică Oedipe a cunoscut montări scenice la Bruxelles (1956), Bucureşti (1958), Saarbrücken (1972) şi Varşovia (1978), iar spectacole, cu trupa Operei Române, la Moscova (1962), Paris (1963), Sofia (1969), Stockholm (1975) şi Berlin (1975).

Capodopera enesciană a răsunat, în limbile română, franceză, germană şi poloneză, fiind azi lucrarea lirico-dramatică originală cea mai cunoscută peste hotare. Opera Oedipe rămâne „una din cele mai puternice drame lirice ale secolului”, lumea muzicală contemporană recunoscând în partitura maestrului român creaţia de referinţă nu numai a unui geniu, ci a întregii şcoli muzicale româneşti.

Bibliografie: Gavoty Bernard, (1982)”Amintirile lui George Enescu”,Editura Muzicală, București; Lucian Voiculescu: “George Enescu și opera sa Oedipe” (2011);

Realizat: Doina-Mihaela Purcaru- muzeograf