Concert-expoziție ENESCU-BARTÓK la Timișoara

Organizat sub egida Festivalului Internațional ”George Enescu”, evenimentul aduce în fața publicului un recital cameral cu un repertoriu inspirat din operele a două personalități excepționale ale muzicii secolului XX, George Enescu și Béla Bartók.

Recitalul va fi susținut de prim-solistul Operei Române din București, baritonul Ștefan Ignat și de pianistul Roman Manoleanu, profesor de pian la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”, alături de studenți ai Universității Naționale de Muzică București: Simona Bucur – soprană,  Antonia Lungu - mezzosoprană , Ion Coca - tenor, David Miron – bariton.

Cu această ocazie va fi prezentată și o expoziție dedicată lui celor doi compozitori, panouri foto- documentare, cuprinzând manuscrise, partituri, afișe, programe de sală, extrase de presă, pagini de corespondență, fotografii din patrimoniul Muzeului Național „George Enescu” și al Arhivelor Bartók din Budapesta.

Imagini de la eveniment:

George Enescu și Béla Bartók

Au văzut lumina zilei și și-au petrecut copilăria în sate din sud-estul Europei. Au prețuit folclorul și și-au modelat propriile limbaje componistice inspirați de acesta. În ceea ce-l privește pe Enescu, este poate mai puțin cunoscut că, asemenea lui Bartók, preocuparea pentru folclor, privit ca sursă de inspirație, l-a condus către elaborarea unor teorii și sisteme aduse în prim plan de cercetările unor reputați compozitori români din generația imediat următoare, precum Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah sau Aurel Stroe. Referindu-se la folclor, Enescu însuși, mărturisea într-un interviu publicat în 1927, de pildă, că „aici este viitorul muzicii noastre” și revenea, un an mai târziu, precizând: „întrevăd o dezvoltare posibilă în viitor. A crea în caracter românesc, fără aservirea la motiv”. Din această perspectivă, Enescu ne convinge prin propria creație că un „compozitor va putea să creeze, paralel cu muzica populară, dar prin alte mijloace, absolut personale, lucrări valoroase, asemănător caracterizate”.

Din nou asemănători, Enescu și Bartók au împletit armonios activitatea de creație, cu cea interpretativă: unul — îndeosebi violonist și dirijor, celălalt — pianist. Și-au cunoscut reciproc realizările și s-au stimat. Au cântat împreună. Confruntați cu schimbări politice potrivnice crezurilor personale, au ales calea exilului peste Ocean, Bartók stabilindu-se acolo, Enescu preferând să revină ulterior în Franța, la Paris. Au oferit generațiilor de după ei modele viabile de rostire artistică.

Prin intermediul imaginilor, pe baza unui material documentar în parte inedit, alcătuit din manuscrise, partituri tipărite, afișe, programe de sală, extrase de presă, pagini de corespondență, fotografii etc. — aflate îndeosebi în patrimoniul Muzeului Național „George Enescu” și al Arhivelor Bartók din Budapesta, care colaborează cu acest prilej pentru prima oară — ni se dezvăluie o surprinzător de consistentă relație artistică stabilită între cei doi muzicieni omagiați, Enescu și Bartók — personalități excepționale ale muzicii secolului XX. (Laura Manolache)

Chiar dacă am considera faptul că Béla Bartók (1881-1945) și George Enescu (1881-1955)    s-au născut în același an, ca pe o simplă coincidență, apariția lor împreună la unul dintre concertele lui Bartók de la București, dedicat în exclusivitate muzicii acestuia, a avut o semnificație simbolică. În 20 octombrie 1924, Enescu i s- a alăturat lui Bartók, la acea dată proaspăt membru al Societății Compozitorilor Români, pentru a interpreta Sonata a 2-a pentru vioară și pian compusă de acesta din urmă (1920). Implicarea lui Bartók în muzica românească precum și în viața muzicală românească se baza în mod firesc pe autoritatea sa în folclorul românesc și pe compozițiile sale în stil românesc.

În pofida faptului că s-a născut și s-a format, în parte, în orașe aflate la confluența zonelor lingvistice românești din Ungaria acelor timpuri (Nagyszentmiklos/Sânniculau Mare, Nagyvarad/ Oradea și Beszterce/Bistrița), contactul personal pe care Bartók l- a avut cu românii, printre care cu Ion Bușiția, Dumitru Georgescu-Kiriac, sau, mai târziu, cu Constantin Brăiloiu, s-a datorat preocupărilor sale folclorice. S-a întâmplat ca în anul 1908, în timp ce culegea cântece ungare din Transilvania să descopere și câteva melodii românești. Apoi, între 1908 și 1909, el a întreprins în mod regulat unele călătorii de cercetare sistematică prin satele românești din Transilvania. Cercetările compozitorului maghiar asupra folclorului românesc, ca de altfel și asupra celui slovac, nu au fost inspirate doar de preocupările sale estetice și științifice, ci au inclus întotdeauna și o determinantă perspectivă socială.

Primul aranjament al unei melodii românești semnat de Bartók, precum și prima sa compoziție „originală” care integra și imita trăsăturile caracteristice ale unei astfel de melodii, au apărut sub numerele 5 și 6 din Șapte schițe pentru pian (1908-1910). Din acel moment cele mai variate tipuri și stiluri de cântece și dansuri populare românești au pătruns în arta sa componistică.

In afara celor Două Dansuri Românești „barbare” (1910), aranjamentele Colindelor Româneşti şi a Dansurilor Populare Românești (ambele din 1915), a celor două Rapsodii pentru vioară (1928 -1929), precum şi punerea pe note a libretului, semnat de compozitor, având la bază textele a două colinde din Cantata profana (1930), al său „credo personal” după cum el însuşi a denumit-o odată, de asemenea, alte compoziții nu tocmai evident „folclorice” și până la ultimele sale lucrări, inclusiv Sonata pentru vioară solo (1944), compusă de Bartók pentru Yehudi Menuhin, prietenul său şi totodată elevul lui Enescu, prezintă multe trăsături caracteristice izvorâte din acea cunoaştere unică a folclorului românesc. (László Vikárius)

Expoziția conține documente din
Arhiva Muzeului Național "George Enescu”, București,
Arhivele “Bartók” din Budapesta și
Institutul de Muzicologie al Academiei de Științe din Ungaria.

George Enescu and Béla Bartók

They saw the light of day and spent their childhood in villages in southeastern Europe. They cherished folklore and shaped their own compositional languages inspired by it. As far as Enescu is concerned, it is perhaps less known that, like Bartók, his preoccupation with folklore, regarded as a source of inspiration, led him to elaborate theories and systems brought to the fore by the research of renowned Romanian composers of the following generation, such as Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah or Aurel Stroe. Referring to folklore, Enescu himself confessed in an interview published in 1927, for example, that "here is the future of our music" and returned a year later, stating: "I see a possible development in the future. To create in Romanian character, without subservience to motive". From this perspective, Enescu convinces us through his own creation that a "composer will be able to create, in parallel to popular music, but by other, absolutely personal means, valuable works, similarly characterized".

Once again alike, Enescu and Bartók harmoniously intertwined the act of creating with the interpretative one: the former – mainly a violinist and conductor, the latter – a pianist. They knew each other's achievements and held each other in high regard. They played together. Faced with political changes contrary to their personal beliefs, they chose the path of exile overseas, Bartók settling there, while Enescu preferring to return later to Paris, France. They offered to the generations that came after them viable models of artistic utterance.

Through images, based on documentary material partly unpublished, consisting of manuscripts, printed scores, posters, hall programs, press extracts, correspondence, photographs, etc. — especially in the collection of the "George Enescu" National Museum and the Budapest Bartók Archives, which collaborate on this occasion for the first time — reveals a surprisingly consistent artistic relationship established between the two honoured musicians, Enescu and Bartók — exceptional personalities of twentieth-century music. (Laura Manolache)

Even if we consider the fact that Béla Bartók (1881-1945) and George Enescu (1881-1955) were born in the same year, as a mere coincidence, their appearance together at one of Bartók's concerts in Bucharest, dedicated exclusively to his music, had a symbolic significance. On October 20, 1924, Enescu joined Bartók, at that time a new member of the Society of Romanian Composers, to perform Sonata No. 2 for violin and piano composed by the latter (1920). Bartók's involvement in Romanian music as well as in Romanian musical life was naturally based on his authority regarding Romanian folklore and his compositions in the Romanian style.

Even though he was born and formed, in part, in cities at the confluence of the Romanian linguistic areas of Hungary at that time (Nagyszentmiklos/Sânniculau Mare, Nagyvarad/Oradea and Beszterce/Bistriţa), the personal contact Bartók had with Romanians, including Ion Buşiția, Dumitru Georgescu-Kiriac, or later, Constantin Brăiloiu, was due to his folkloric preoccupations. By chance, in 1908, while collecting Hungarian songs from Transylvania, he discovered some Romanian songs as well. Then, between 1908 and 1909, he regularly undertook some systematic research trips through Romanian villages in Transylvania. The Hungarian composer's research on Romanian folklore, as well as on Slovak folklore, was not only inspired by his aesthetic and scientific concerns but always included a decisive social perspective.

Bartók's first arrangement of a Romanian melody and his first "original" composition integrating and imitating the characteristic features of such a melody appeared in no. 5 and no.  6 of Seven Sketches for Piano (1908–1910). From that moment on, a variety of types and styles of Romanian folk songs and dances entered his compositional art. Besides the Two "barbaric" Romanian Dances (1910), the arrangements of Romanian Christmas Carols and Romanian Folk Dances (both from 1915), of the two Rhapsodies for violin (1928 -1929), as well as composing the libretto, signed by the composer, based on the texts of two carols from the Cantata Profana (1930), his "personal credo" as he himself once called it. Furthermore, other compositions not evidently "folkloric" in their nature, alongside his very last works, including the Sonata for solo violin (1944), composed by Bartók for Yehudi Menuhin, his friend and student of Enescu, have many characteristic features stemming from that unique knowledge of Romanian folklore. (László Vikárius)

This exposition contains documents from
The Archive of “George Enescu” National Museum, Bucharest
The Budapest “Bartók” Archives and
Institute for Musicology of the Hungarian Academy of Sciences

Traducere George-Valentin Andrei

Festivalul Internațional George Enescu este un
eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.
Proiect cultural finanțat de
Guvernul României prin Ministerul Culturii.