Expoziția ”George Enescu, promotor al copiilor minune" la Ateneul Român

Una din calitățile fundamentale ale omului-singular George Enescu, remarcată de aproape toți discipolii și colaboratorii săi apropiați, dar mai ales de cercetători, a fost generozitatea. Această calitate l-a determinat să instituie premiul național de compoziție ce-i poartă numele, singura distincție și răsplată materială pentru creatorii autohtoni din țara noastră între anii 1912-1946.

Modestia proverbială a lui George Enescu a ascuns multă vreme o latură încă demnă de adăugat la statura umană excepțională a acestui mare muzician: dragostea față de micii artiști, mai ales față de copiii-minune, aceste speranțe ale muzicii autohtone. A-i descoperi pe Socrate Barozzi, Mircea Bârsan și Vasile Filip la Iași, pe Mîndru Katz la Buzău, pe Valentin Gheorghiu la Galați, pe Mihai Constantinescu la Chișinău, de exemplu, și a-i aduce la București (pe unii cu întreaga familie!) pentru studii profesionale superioare, constituie o performanță greu de imaginat în urmă cu peste 80 de ani în România, țară puternic dominată de concepții sociale conservatoare, tradiționale. Argumentul decisiv al maestrului de a convinge părinții copiilor-minune să-și lase odraslele talentate să-și urmeze destinul artistic, poposind în marile centre muzicale pentru studii superioare, pornea din propriul exemplu: întâlnirea cu Eduard Caudella.

Lecția profesorului Caudella l-a marcat profund pe viitorul profesor George Enescu, dar mai ales pe omul Enescu, chemat să descopere, să instruiască și să-i promoveze pe copiii-minune pe care îi va întâlni în cariera sa de pedagog al artei sunetelor. Când micul Yehudi Menuhin a traversat oceanul spre a studia vioara cu dascălul român la Paris și apoi la Sinaia, George Enescu, amintindu-și de influența pe care a avut-o asupra sa întâlnirea cu Eduard Caudella, a acceptat să-i fie îndrumător. Dinu Lipatti, Aurelia Cionca, Lola Bobescu, Radu Mihail sunt numai câțiva dintre cei care datorează maestrului Enescu împlinirea destinului lor muzical. Scrisorile de recomandare ale tinerilor interpreți către profesori renumiți de la Paris și Viena (fără a mai pune la socoteală epistolele către Florica Musicescu, Mihail Jora, Cecilia Nitzulescu-Lupu, Vasile Filip) au devenit peste timp veritabile documente, transmise din generație în generație.

Casa maestrului, din spatele Palatului Cantacuzino de pe Calea Victoriei, a fost permanent deschisă copiilor-minune. Rând pe rând, cântăreața Rodica Bujor, pianista Maria Fotino, compozitorul Aurel Stroe, violonistul Mihai Constantinescu sau dirijorul Constantin Silvestri au avut prilejul să asiste la repetițiile maestrului, la diferite recitaluri instrumentale sau întâlniri între muzicieni.

Prin expoziția de față, Muzeul Național George Enescu își propune să dezvăluie într-o manieră inedită implicarea muzicianului în descoperirea și susținerea unora dintre copiii-minune ai artei sunetelor.

George Enescu (1881 - 1955)

Personalitatea dominantă a culturii muzicale românești din prima jumătate a secolului XX, George Enescu, artistul polivalent de statură intelectuală renascentistă, a pătruns în conștiința noastră spirituală – alături de poetul Eminescu și sculptorul Brâncuși – drept un ctitor de artă națională și universală.
Născut în satul Liveni-Vârnav din județul Dorohoi (7/19 august 1881), copilul-minune al Moldovei și-a dezvăluit geniul muzical de la vârsta de 5 ani, impresionând prin memoria fabuloasă, auzul absolut, inteligența sclipitoare. La recomandarea lui Eduard Caudella, a studiat vioara și compoziția la Viena (cu Joseph Hellmesberger-junior și Robert Fuchs). A continuat la Paris, cu maeștri de reputație mondială (Jules Massenet, Gabriel Fauré, Martin-Pierre-Joseph Marsick). A debutat strălucitor cu suita simfonică Poema Română (1897) în capitala Franței, anunțându-se un compozitor de viitor în peisajul artistic al epocii. Cele două Rapsodii române (1901), care s-au bucurat de o unanimă apreciere încă de la prima audiție, i-au asigurat un loc important în galeria marilor compozitori ai secolului trecut. După 1923, anul primelor concerte în SUA, interpretul polivalent (violonist, pianist, organist, dirijor) și-a consolidat cariera internațională de excepție, desfășurând o prestigioasă activitate concertistică.
Premiera tragediei lirice Oedipe la Paris (1936) a confirmat definitiv talentul său componistic, deși cele 3 simfonii, sonatele pentru vioară și pian (în frunte cu unanim-recunoscuta capodoperă Sonata nr. 3 „în caracter popular românesc”), suitele pentru orchestră și muzică instrumentală (Octetul, Dixtuorul) constituiau argumente decisive pentru impunerea compozitorului.
Totodată, personalitatea lui Enescu s-a manifestat prin deosebite calități de pedagog; Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel, Arthur Grumiaux, Henryk Szeryng sau Uto Ughi sunt doar câțiva dintre cei mai cunoscuți violoniști care s-au perfecționat în arta interpretativă sub îndrumarea sa.
Nu în ultimul rând, George Enescu și-a asumat rolul de ambasador al muzicii atât în țară, cât și în lume și s-a implicat în promovarea artei românești, contribuind la recunoașterea internațională deopotrivă a compozitorilor și interpreților din România.

Yehudi Menuhin (1916 - 1999)

Cel mai important discipol al lui George Enescu, cel care a confirmat spectaculoasa carieră de pedagog în plan mondial a muzicianului român, a fost celebrul violonist și dirijor american Yehudi Menuhin.
Născut la New York (22 aprilie 1916) într-o familie de evrei emigrați din Rusia, copilul-minune a început să studieze vioara cu Louis Persinger la San Francisco (1921). Cu toate că Persinger i-a recomandat lui Yehudi să continue perfecționarea în arta interpretativă sub îndrumarea celebrului violonist belgian Eugène Ysaÿe, acesta l-a ales pe George Enescu ca să-i fie dascăl. Astfel, și-a continuat educația muzicală complexă cu muzicianul român, la Paris și Sinaia (1927). La vârsta de 9 ani a întreprins un fulminant turneu în întreaga lume, traversând 63 de state, spre a susține 110 recitaluri și concerte – performanță unică în lume la vremea aceea.
În timpul celui de-al doilea război mondial a susținut peste 500 de concerte, continuându-și cariera de virtuoz internațional al viorii. În 1952 a vizitat India, fiind puternic influențat de cultura veche a acestui popor. Stabilindu-se în Elveția (1957), Menuhin a fondat la Gstaad un Festival de renume mondial. În aceeași perioadă și-a început o a doua carieră muzicală, cea de dirijor de orchestră. Pe lângă cetățenia americană, a dobândit și cetățeniile elvețiană (1970) și britanică (1985), fiind înnobilat în Marea Britanie cu titlul de Lord Menuhin of Stoke d’Abernon.
Pasionat de educația muzicală, a pus bazele unei școli de muzică ce-i poartă numele în Surrey, Anglia. Acordarea postului de dirijor al formației Royal Philharmonic Orchestra din Londra (1981) l-a determinat pe Menuhin să se stabilească definitiv în Anglia, deschizându-i orizonturi internaționale. Menuhin a continuat activitatea  de promovare a creației lui George Enescu, în semn de recunoștință postumă față de maestrul român, care, după cum mărturisea, a rămas pentru el „Absolutul în muzică”.
Yehudi Menuhin a primit titlul de Doctor honoris causa din partea a 20 de universități din lume, dintre care se pot enumera Oxford, Cambridge sau St. Andrews. În 1995, Universitatea Națională de Muzică din București s-a alăturat acestor prestigioase instituții de învățământ, în semn de înaltă apreciere pentru marele violonist. A murit la Berlin (12 martie 1999) în plină glorie artistică, fiind socotit o personalitate a violonisticii mondiale și un om de o generozitate exemplară.

Dinu Lipatti (1917 - 1950)

Dinu Lipatti s-a născut la 19 martie 1917, la București. Copil-minune al artei sunetelor, a avut șansa să fie descoperit, încurajat și îndrumat de la vârsta de 5 ani de către George Enescu. Ulterior, și-a construit o carieră interpretativă și creatoare solidă sub îndrumarea profesorilor Mihail Jora și Florica Musicescu în țară, Alfred Cortot, Yvonne Lefébure (pian), Paul Dukas și Nadia Boulanger (compoziție) în Franța.
A desfășurat o strălucită activitate de pianist concertist (1930-1950), cu turnee în Belgia, Olanda, Elveția, Franța, Germania, Cehoslovacia, Austria, Suedia, Finlanda, Italia, Anglia etc. În 1944 Dinu Lipatti s-a stabilit în Elveția, unde i s-a oferit ocazia de a preda pian la Conservatorul din Geneva.
A făcut parte din Asociația Internațională a Criticilor Muzicali din Paris (1939) și din Societatea Compozitorilor Români (1933). A colaborat – ca pianist – cu George Enescu, Herbert von Karajan, Edouard van Beinum, Paul Sacher, George Georgescu, Otto Ackermann, Hans von Benda, Alceo Galliera, Ernest Ansermet, Willem Mengelberg, Ionel Perlea, Dan Simionescu ș. a.
În paralel cu activitatea concertistică și didactică, Dinu Lipatti a lăsat în scurta sa viață un mănunchi de lucrări simfonice, concertante, camerale, instrumentale și vocale. A fost distins cu Mențiunea I-a (1932), Premiul II (1933) și Premiul I (1934) de compoziție George Enescu, Premiul II la Concursul internațional de pian din Viena (1933), Medalia de argint a Republicii Franceze pentru compoziție (1937), Marele premiu al discului din partea Academiei Charles Cros din Paris (1949).
O boală fără leac în secolul XX, leucemia, a întrerupt brusc destinul artistic al lui Dinu Lipatti în plină maturitate, la numai 33 de ani. Astfel, cariera mondială a celui mai de seamă pianist român din secolul XX s-a încheiat timpuriu, pe data de 2 decembrie 1950, la Chêne-Bourg lângă Geneva, Elveția. Muzica românească a pierdut o personalitate artistică de primă mărime, un interpret singular al claviaturii, dar, mai presus de toate, un om al artei sunetelor fără egal.

Radu Mihail (1911 - 1950)

În prima jumătate a secolului XX, muzica românească a dat la iveală doi copii-minune care promiteau două cariere pianistice spectaculoase: Dinu Lipatti şi Radu Mihail. Ambii artişti au murit însă prematur, la 33 şi respectiv 39 de ani, în plină manifestare internaţională a profesiunii, în acelaşi an: 1950.
Radu Mihail s-a născut în Bucureşti la 15 decembrie 1911. A studiat pianul la conservatorul din capitală cu profesoara Aurelia Cionca, perfecţionându-se în particular cu Florica Musicescu şi Constanţa Erbiceanu. 
La sugestia lui George Enescu, pianistul a plecat la Paris în anul 1930, în vederea obţinerii diplomei de „artist concertist” la École Normale de Musique, la clasa marelui pianist Alfred Cortot. Aici a susținut câteva recitaluri şi concerte camerale, uimind presa franceză şi pe dascălul său. Cortot i-a sugerat lui Radu Mihail să întreprindă demersuri pentru obținerea cetăţeniei franceze, spre a ocupa la conservator propria sa catedră de perfecţionare pianistică. Pianistul român a refuzat oferta și s-a reîntors în ţară, unde a continuat activitatea concertistică sub bagheta dirijorilor George Georgescu, Ionel Perlea, Mihail Jora, Constantin Silvestri, Nicolae Brânzeu şi George Enescu.
Cea mai fructuoasă colaborare a avut-o cu George Enescu (recitaluri, concerte camerale şi simfonice) care l-a apreciat la superlativ; ultimul concert dinaintea plecării definitive din ţară a maestrului (aprilie 1946) a marcat unul din cele mai frumoase momente din viața artistică a lui Radu Mihail.
Cariera pianistului, aflată în plină ascensiune, a fost curmată brutal, înaintea primului turneu peste hotare (Polonia). Soția sa, o femeie extrem de geloasă, neacceptând decizia artistului de a călători singur în Polonia, l-a otrăvit folosindu-se de o ceașcă de cafea, din care a băut și ea apoi, spre a sfârși împreună. Soții decedați au fost incinerați la crematoriul Cenușa, iar oficialitățile au interzis publicarea oricărui necrolog. Astfel, tăcerea absolută s-a așternut definitiv asupra vieții artistice a lui Radu Mihail, a cărui existență discretă s-a curmat prematur, în chip nefiresc.

Lola Bobescu (1919 - 2003)

Violonista Lola Bobescu s-a născut la Craiova, în 19 august 1919. De la vârsta de 4-5 ani a început să studieze vioara, sub îndrumarea tatălui său, violonistul, dirijorul și profesorul Aurel Bobescu. George Enescu a îndrumat-o de timpuriu spre École Normale de Musique din Paris, unde el însuși era profesor. Acolo s-a perfecționat în arta interpretativă cu dascăli francezi de primă măiestrie, precum Maurice Chailley. Concomitent, studiază vioara la Conservatoire National de Musique din capitala Franței, cu Jules Boucherit. În 1935 a absolvit cursurile acestei instituții de prestigiu cu Prix d’Excellence. În particular, a beneficiat de îndrumarea artistică a doi maeștri de talie internațională: George Enescu și Jacques Thibaud.
Debutul pe plan internațional al violonistei de numai 17 ani a avut loc la Paris (1936), când, în compania orchestrei Colonne și sub bagheta lui Paul Paray, aceasta a interpretat Concerto roumain de Stan Golestan. A cucerit, într-o primă etapă, Franța și Belgia, după care a susținut concerte în toată Europa, cele două Americi, Africa, Asia și Australia. A revenit cu regularitate în patrie, colaborând cu toți marii dirijori români și cu formațiile simfonice autohtone.
A predat vioară la Conservatoarele din Bruxelles și Liege, orașe în care a fondat și două ansambluri camerale: Les Solistes de Bruxelles (devenită acum L’Orchestre de Wallonie) și cvartetul de coarde L’Arte del Suono. A făcut parte din juriul concursului internațional de vioară Reine Elisabeth de Belgique (1971 și 1993).
Își încheie strălucita carieră interpretativă în Belgia (Sart-les-Spa) la vârsta de 84 de ani, în 4 septembrie 2003, lăsând o prețioasă colecție de imprimări radiofonice și discografice (Electrecord, Decca, Columbia, Nippon Program, Arcophon), moștenire artistică ce-i înscrie definitiv numele printre cei mai mari violoniști ai secolului XX.

Mihai Constantinescu (1926 – 1987)

În arta românească de la începutul secolului XX a existat un artist care a oscilat toată viața între muzică și poezie. Ceva mai mult: destinul i-a scos în cale doi maeștri ai culturii noastre – Enescu și Blaga – care i-au luminat calea împlinirilor majore.
Copil fiind, Mihai Constantinescu i-a cerut lui Enescu o favoare neobișnuită: să-i ducă vioara de acasă până la sala de concert. Simțind afecțiunea băiatului, maestrul l-a invitat adesea în propria locuință spre a asista la repetiții și la seratele pe care le organiza cu prietenii săi. „Timp de 4 ani – mărturisea Mihai într-un interviu – l-am ascultat, în felul acesta în permanență, atât acasă, cât și la memorabilele sale concerte de la Ateneu. Nu-mi dădea lecții obișnuite, ci mă lăsa să-i fur meseria, uneori făcându-mi marea cinste de a mă acompania la pian.” Așa s-a scris istoria unui atașament spiritual reciproc între doi muzicieni de mare valoare.
Născut la Chișinău (22 august 1926), Mihai Constantinescu și-a început studiile primare violonistice de la vârsta de 6 ani, absolvind Conservatorul Unirea din capitala Basarabiei în pragul izbucnirii celui de-al doilea război mondial (1940). Mutându-se la București cu familia, tânărul interpret s-a înscris la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică (1940-1946), la clasa profesorului Vasile Filip. Mihai Constantinescu a participat, în 1942, la audiția organizată pentru Concursul internațional de vioară de la Weimar, prezidată de George Enescu; maestrul a remarcat capacitățile deosebite ale violonistului, l-a ales dintre participanți ca să fie trimis la concursul din Germania, unde a obținut premiul al II-lea. La întoarcerea în țară, între cei doi muzicieni a început o relație  profesională care l-a propulsat pe Mihai Constantinescu spre o carieră artistică remarcabilă.
A fost solist-concertist la Filarmonica din Brașov (1950-1958), profesor de vioară la Conservatorul din Cluj (1951-1958), violinist-solist la Filarmonica din București (1959-1985) și profesor la Conservatorul din București (1968-1987). A fost distins cu titlul de Artist Emerit (1964) și cu Ordinul Meritul Cultural, clasa a III-a (1968).
În ultima parte a vieții s-a impus ca un remarcabil pedagog. Din păcate, la numai 61 de ani a murit (25 februarie 1987), spre regretul multor discipoli pe care i-a lăsat în urmă.

Mîndru Katz(1925 – 1978)

Manahem Mandy Katz, căruia părinții îi spuneau Mîndru pentru a-și exprima afecțiunea, s-a născut în 3 iunie 1925 la București. De la o vârstă fragedă a început studiul pianului cu Ada Steinberg, ajungând să cunoască notele muzicale înainte de a descifra alfabetul. În scurt timp situația financiară a familiei Katz s-a înrăutățit, iar părinții micului pianist s-au mutat la Buzău, chemați acolo de rude mai înstărite. 
Acolo, la vârsta de 7 ani, cu ocazia unui recital al lui George Enescu, Mîndru Katz are șansa să-l cunoască pe marele muzician și chiar să îi cânte acestuia. Surprins de pasiunea pentru claviatură și de abilitățile tehnice precoce ale copilului, maestrul a redactat pe loc o scrisoare de recomandare către distinsa profesoară Florica Musicescu, spre a-l lua sub protecția sa.
În 1947 a absolvit Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București și, în același an (3 iulie), a debutat pe scena Ateneului Român sub bagheta maestrului George Georgescu. Mîndru Katz a câștigat numeroase concursuri internaţionale şi a concertat în Polonia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, URSS, Anglia etc. A fost distins cu titlul de onoare Artist Emerit, iar în 1953 a fost laureat al Premiului de Stat (pentru merite artistice deosebite).
În 1959 a emigrat în Israel, unde a obținut noua cetățenie. Din 1972 devine profesor de pian la Academia de Muzică Rubin din Tel Aviv. Continuă cu o nouă serie de turnee mondiale și susține concerte în SUA, Africa de Sud, Anglia, Franța și Elveția (invitat de Yehudi Menuhin). Printre dirijorii sub bagheta cărora a concertat se numără Sir John Barbirolli, Sir Adrian Boult, Sergiu Celibidache, Sergiu Comissiona, Antal Doráti, Josef Krips, Lorin Maazel, Harold Byrns, Yuval Zaliouk și Alfred Wallenstein.
A făcut parte din juriul primei ediții a Concursului Internațional de Pian Arthur Rubinstein în Tel Aviv (1974), alături de Arthur Rubinstein însuși, Arturo Benedetti Michelangeli, Eugene Istomin și alții.
În ziua de 30 ianuarie 1978, în celebra sală Atatürk Kültur Merkez din Ankara, a avut loc ultimul recital al marelui pianist. Mîndru Katz a murit pe scenă, în timp ce interpreta Sonata în re minor, op. 31 nr. 2 de Ludwig van Beethoven. Cariera strălucită a unui mare pianist se încheia astfel brusc, înainte ca acesta să împlinească 53 de ani.

Valentin Gheorghiu (1928 – 2023)

Născut la Galaţi la 21 martie 1928, descoperit şi susţinut profesional de la vârsta de 6 ani de către George Enescu şi profesoara Constanţa Erbiceanu, pianistul şi compozitorul Valentin Gheorghiu a studiat la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti şi la Conservatoire National de Musique din Paris. La conservatorul bucureștean i-a avut profesori pe Mihail Jora (teorie-solfegiu, armonie, contrapunct, compoziție), pe Constanța Erbiceanu (pian) și pe Mihail Andricu (muzică de cameră).
George Enescu, într-o scrisoare adresată Ministrului Culturii din acea vreme, îl recomandă drept „un talent rar ce trebuie supravegheat îndeaproape”. Astfel, copilul-minune în vârstă de 9 ani primește o bursă de studiu la Conservatorul din Paris (1937 – 1939), unde studiază pianul cu Lazare Lévy, teoria și solfegiul cu Marcel Mayer, iar armonia cu Noël Gallon.
După strălucitul debut la Filarmonica din Bucureşti pe scena Ateneului Român, sub bagheta maestrului George Georgescu (1943), Valentin Gheorghiu a susținut recitaluri şi concerte în Europa, America de Nord, Africa şi Asia. A colaborat cu dirijori renumiți, printre care se numără Antal Doráti, Kurt Masur, Constantin Silvestri, Georges Prêtre, George Georgescu ș.a., precum și cu orchestre de prestigiu, cum ar fi Société des Concerts du Conservatoire (Paris), Gewandhaus (Leipzig), Staatskapelle (Dresda) etc.
Un premiu naţional de compoziţie, acordat de George Enescu (1946), când Valentin Gheorghiu avea  numai 18 ani, l-a determinat să-şi valorifice talentul creator într-o serie de lucrări în genuri diferite: Sonata pentru pian (1946), Concertul pentru pian și orchestră (Premiul George Enescu al Academiei Române), Suita simfonică Imagini din copilărie, Burlescă pentru pian și vioară, Trio pentru pian, vioară și violoncel, Sonata pentru pian și violoncel, Cvartet de coarde, Coral și fugă pentru orgă și orchestră, două Simfonii.
În cadrul primului Festival și Concurs Internațional George Enescu (București, 1958), Valentin Gheorghiu împreună cu fratele său, violonistul Ștefan Gheorghiu, câștigă Premiul I pentru interpretarea Sonatei a 3-a pentru vioară și pian de George Enescu.
Reputația sa mondială de virtuoz al claviaturii l-a propulsat în peste 100 de jurii internaţionale la concursurile pianistice.
Personalitate de prim rang a şcolii muzicale contemporane româneşti, Valentin Gheorghiu rămâne un model de modestie şi un artist de probitate profesională exemplară.

Expoziție realizată de:
dr. Adina Sibianu, muzeograf