Expoziția „George Enescu în Franța"

Activitatea muzicală a lui George Enescu în calitate de violonist, compozitor, dirijor, pianist și profesor s-a derulat pe parcursul întregii sale vieți îndeosebi în țara sa natală, România, precum și în cea adoptivă, Franța.

Franța l-a primit cu multă căldură și l-a admirat ca artist, deschizându-i orizonturi și oferindu-i oportunități, fără de care, cu siguranță, muzicianul nu ar fi fost considerat o personalitate marcantă a secolului XX. Compozitorul român s-a integrat în mediul muzical francez, reușind să realizeze o originală sinteză între muzica vest-europeană și cea tradițională românească.

„Iubește Franța și Franța îl iubește. Parisul l-a primit când împlinea treisprezece ani. Venea de la Viena și, la Viena, din țara în care s-a născut, România.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, București, 2016, p. 19)
Proaspăt absolvent al Conservatorului vienez, la recomandarea profesorului său de vioară Josef Hellmesberger Jr., George Enescu se înscrie, în 1895, la Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris.

„Fără a fi insistat din cale-afară pe istoria muzicii, știam destul ca să îmi fac despre Paris o idee extraordinară. Franța muzicală trăia atunci o epocă frumoasă ce fusese denumită ca atare: a doua Renaștere.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, București, 2016, p. 113)
Între 1895 și 1899 studiază compoziție și vioară cu profesori renumiți: Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziţie), Martin Pierre Marsick și José White Lafitte (vioară), Ambroise Thomas și Théodore Dubois (armonie), André Gédalge (contrapunct).

Un moment important în devenirea sa artistică îl constituie concertul – portret componistic, cu lucrări în primă audiție, care a avut loc în data de 11 iunie 1897 la Petite Salle Pleyel. În program: Sonata în re major pentru vioară și pian (Allegro vivo, Adagio, Allegro), Suita în stil vechi pentru pian op. 3, Două lieduri pe versuri de Porto-Riche și Victor Hugo, Nocturnă și Saltarello pentru violoncel și pian, Cvintet pentru pian, două viori, violă și violoncel.

Acestui eveniment îi urmează prima audiție absolută a suitei simfonice Poema Română pentru orchestră op. 1, la data de 6 februarie 1898 la prestigiosul Teatru Châtelet, în interpretarea Orchestrei Colonne sub bagheta lui Edouard Colonne. Presa franceză a salutat cu entuziasm debutul tînărului compozitor român. În L'Illustration și Le Figaro apar fragmente din Poemă și din Suita pentru pian în stil vechi op. 3 însoțite de notițe laudative; iar Gabriel Astruc – ginerele cunoscutului editor Enoch – povestește că, încântat de originalitatea Poemei, l-a îndemnat pe socrul său să o editeze; Enoch, care cândva înțelesese valoarea lui Franck și Chabrier cu mult înainte ca ei să fi devenit celebri, a tipărit și Poema română.

Deși ceea ce își dorea cel mai mult era să compună muzică și nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverența și participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris îi aduc lui Enescu Premiul al II-lea în 1898 și, un an mai târziu, Premiul I, la absolvirea clasei de vioară. Cu această ocazie primește o prețioasă vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

„Ca violonist am debutat la Paris, în 1900, și am cântat după aceea, în multe țări din Europa, în Belgia, Olanda, Germania, Elveția...” (spunea George Enescu despre debutul său concertistic în interviul din Viitorul, 13/26ianuarie 1908)
Tot în capitala Franței înființează două formații de muzică instrumentală: un trio cu pian în 1902 (împreună cu pianistul Alfredo Casella și violoncelistul Louis Fournier) și un cvartet de coarde în 1904 (cu violonistul Fritz Schneider, violistul Henri Casadesus și violoncelistul Louis Fournier).

La începutul Primului Război Mondial (1914) George Enescu obține un permis de ședere în Franța și unul de liberă circulație, putând să susțină recitaluri de binefacere atât în România cât și în Franța. Fondurile strânse la concertele din Paris sunt donate Asociației femeilor franceze, pentru refugiații, evacuații și sinistrații de război și pentru soldații răniți. Odată cu intrarea României în război (în 1916), Enescu se refugiază la Iași, unde, alături de alți artiști români, susține o bogată activitate în scop caritabil.

Perioada interbelică este, fără îndoială timpul maturizării artistice a muzicianului. Este vremea finalizării unor opere muzicale de mult începute, a sintezei componistice originale între muzica vest-europeană și cea tradițională românească, a desăvârșirii sale ca personalitate singulară prin plurivalență și viziune artistică.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Enescu este aniversat la Paris. Cunoscuta publicație Le Monde Musical îi dedicănumărul 11 din 30 noiembrie 1931. În același an, orașul Paris îi decernează maestrului („compozitor celebru și violonist virtuos român, membru corespondent al Institutului Franței și ofițer al Legiunii de onoare”), diploma de onoare și medalia de aur.

La 13 martie 1936, are loc la Opera Mare din Paris premiera absolută a creației lirice Oedipe. Rezultat al unui îndelung proces creator, monumentalul opus este, fără îndoială, o capodoperă a secolului XX.

În 1946, datorită regimului politic nou instaurat, George Enescu părăsește definitiv țara natală. După un turneu de câteva luni în Canada și Statele Unite, muzicianul român ajunge în Franța, unde va locui până la sfârșitul vieții.

În acești ani de exil, se retrage treptat din viața concertistică din cauza problemelor de sănătate, fiind obligat să-și îndrepte preocupările către activitatea de pedagog. Susține cursuri și prelegeri de interpretare violonistică la École instrumentale Yvonne Astruc, École Normale de Musique și Conservatoire National de Musique et de Déclamationdin Paris, dar și la Accademia Musicale Chigiana din Siena, la David Mannes Music School (New York), la Universitatea din Illinois, precum și cursuri anuale de vară în orașele engleze Brighton și Bryanstone.

În toamna anului 1951, Enescu acordă muzicologului francez Bernard Gavoty o serie de 20 de interviuri transmise în același an de Radiodifuziunea franceză (RDF) sub titlul Entretiens avec Georges Enesco. Aceste interviuri radiofonice devin în 1955 materialul de bază al volumului Les souvenirs de Georges Enesco, publicat de autor după o prealabilă revizuire și corectare a manuscrisului de către însuși Enescu.

Muzicianul român părăsește această lume la data de 4 mai 1955, fiind înmormântat, în celebrul cimitir Père-Lachaise din Paris, alături de compozitorul Hector Berlioz.

Conceptul expoziției:

Expoziția de față surprinde câteva dintre cele mai semnificative momente petrecute în Franța, care au marcat destinul muzicianului român.

A susținut recitaluri și concerte alături de renumiți interpreți francezi, precum Alfred Cortot, Alfredo Casella, Eugène Wagner, Lucien Wurmser, Henri Lauth, François Cholé, Marcel Ciampi (pianiști), Jacques Thibaud (violonist), Joseph Salmon, Louis Fournier (violonceliști), sau prestigioși dirijori – Edouard Colonne, Pierre Monteux, H. M. Rabaud, Gabriel Pierné, Philippe Gaubert, Fernand Oubradous –, abordând un repertoriu variat.

Nouveau Théâtre, Théâtre des Arts, Salle Gaveau, Salle Pleyel, Salle Erard, Théâtre du Châtelet, Opéra Garnier, precum și Salle de l'École Normale de Musique de Paris sunt câteva din sălile de concert ale capitalei franceze unde s-au auzit în primă audiție absolută 18 din cele 33 de opus-uri enesciene, precum și alte câteva lucrări inedite fără număr de opus. Dintre acestea menționăm: Trei melodii pe versuri de Jules Lemaître și Sully Prudhomme op. 4, Variațiuni pentru două piane op. 5 (în interpretarea lui Edouard Risler și Alfred Cortot, cei cărora le-a fost dedicată lucrarea), Sonata a II-a pentru pian și vioară op. 6 (interpretată de violonistul Jacques Thibaud și autor), Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră în si minor op. 8, Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13 (Orchestra Colonne, dirijor Edouard Colonne), Dixtuor pentru două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi și doi corni op. 14, Sept Chansons de Clément Marot op. 15, Cvartet pentru pian, violină, violă și violoncel op. 16, L'ombre est bleue pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh op. 19, Simfonia nr. 3 în do major op. 21, Oedipe op. 23, Sonata pentru pian (Re major) op. 24 nr. 3 (interpretată de Marcel Ciampi), Sonatele pentru pian și violoncel, op. 26 nr. 1 și nr. 2, Simfonia de cameră op. 33.

„Locul lui Enescu în muzica franceză ar fi foarte important chiar dacă ne-am mărginit să considerăm numai creațiile sale de la începutul secolului. Într-adevăr, Sonata a II-a pentru vioară și pian, scrisă în 1898, nu este cu nimic inferioară sonatelor scrise pe atunci, personal o prefer de departe Sonatei lui Guillaume Lekeu sau ale altora. Simfonia I suportă cu ușurință comparația cu simfonia unui Ernest Chausson, iar Octuorul sau Dixtuorul stau în primele rânduri ale muzicii franceze de la începutul secolului XX.” (Marcel Mihalovici, Gânduri închinate lui Enescu. Antologie, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, 1970, p. 215)

Succesul de care s-a bucurat muzicianul George Enescu în Franța a fost consemnat printr-un număr impresionant de cronici, eseuri, articole și recenzii în presa franceză (Le Figaro, Journal Musical, Le Monde Musical, Journal de Débats, La Chronique des Arts etc.) și confirmat prin distincțiile primite pe parcursul vieții: Premiul Pleyel acordat de Revista Musica din Paris (1903), Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler (1913), ofițer (1924), comandor (1936), membru corespondent al Institut de France – Académie de Beaux-Arts (1929), Diplôme de Médaille d´Honneur oferită de către Societatea Arts - Science - Lettres, sub patronajul Ministerului Instrucțiunii Publice și al Artelor (1931), Marele Premiu al Discului acordat de Revista Candide din Paris pentru înregistrarea Concertului pentru două viori și orchestră în re minor de J. S. Bach, interpretat de George Enescu și Yehudi Menuhin (1933).

L’activité musicale de Georges Enesco en tant que violoniste, compositeur, chef d’orchestre, pianiste, professeur s’est déroulée avec une grande intensité tout au long de sa vie entre son pays natal et son pays adoptif – la France.

La France l’a accueilli avec beaucoup de chaleur et l’a admiré comme artiste, en lui offrant des opportunités, sans lesquelles le musicien n’allait certainement pas devenir l’une des plus remarquables personnalités du 20ème siècle. Le compositeur roumain s’intègre dans l’environnement musical français et parvient à créer une synthèse originale entre la musique européenne occidentale et la musique traditionnelle roumaine.

„Il aime la France et la France l'aime. Paris l'a accueilli au seuil de sa treizième année. Il nous arrivait de Vienne et, auparavant, de sa Roumanie natale.”

En 1895, sur la recommandation de son professeur de violon Josef Hellmesberger Jr, Georges Enesco, récemment diplômé du Conservatoire de Vienne, s'inscrit au Conservatoire National de Musique et de Déclamation.

„Sans avoir cultivé outre mesure l’histoire de la musique, j’en savais assez pour me faire de Paris une idée merveilleuse. La France musicale vivait alors une belle époque à laquelle on avait donné un joli nom: la seconde Renaissance.”

Entre 1895 et 1899, il étudie la composition et le violon avec des professeurs renommés: Jules Massenet et Gabriel Fauré (composition), Martin Pierre Marsick et José White Lafitte (violon), Ambroise Thomas et Théodore Dubois (harmonie), André Gédalge (contrepoint).

Un moment important dans son évolution artistique c’est le concert – portrait d’un compositeur, avec des œuvres en première audition, qui a eu lieu la Petite Salle Pleyel, le 11 juin 1897. Dans le programme: Sonate en ré majeur pour violon et piano (Allegro vivo, Adagio, Allegro), Suite à l'ancienne pour piano op. 3, Deux lieds sur les paroles de Porto-Riche et Victor Hugo, Nocturne et Saltarelle pour violoncelle et piano, Quintette pour piano, deux violons, viole et violoncelle.

Cet événement est suivi par la première audition absolue de la suite symphonique Le Poème Roumain pour orchestre op. 1, le 6 février 1898 au prestigieux Théâtre du Châtelet, dans l'interprétation de l'orchestre Colonne sous la direction d'Edouard Colonne. La presse française a été fort enthousiaste des débuts du jeune compositeur roumain. L'Illustration et Le Figaro ont publié des extraits du Poème, ainsi que de la Suite pour piano à l'ancienne op. 3, accompagnés de commentaires élogieux; Gabriel Astruc - le gendre du célèbre éditeur Enoch - raconte que, ravi par l'originalité du poème, il a encouragé son beau-père à le publier; Enoch, qui avait déjà compris la valeur de Franck et de Chabrier bien avant leur célébrité, fit imprimer également le Poème roumain.

Bien que son désir le plus grand était d’être compositeur, de créer de la musique –„ je me sens compositeur jusqu’aux moelles” et non de devenir un virtuose du violon, le fait d’étudier sans cesse, de persévérer lui assura, en 1898, le deuxième prix aux concours de violon organisés au Conservatoire de Paris. Une année plus tard, à la fin de ses études du violon, Enesco est récompensé du Premier prix, au même concours et c’est à cette occasion qu’il reçut un précieux violon Bernardel, inscrit de son nom.

"En tant que violoniste, j'ai fait mes débuts à Paris en 1900, puis j'ai joué dans de nombreux pays d'Europe, Belgique, Pays-Bas, Allemagne, Suisse ...", disait George Enescu en parlant de son début.

C’est toujours dans la capitale de la France qu’il fonda deux formations de musique instrumentale: un trio avec piano en 1902 (avec le pianiste Alfredo Casella et le violoncelliste Louis Fournier) et un quatuor à cordes en 1904 (avec le violoniste Fritz Schneider, le violiste Henri Casadesus et le violoncelliste Louis Fournier).
Au commencement de la Première Guerre mondiale (1914), Georges Enesco obtint un permis de séjour en France et un permis de libre circulation, pour pouvoir donner des récitals de charité en Roumanie comme en France. Les fonds obtenus lors des concerts à Paris sont donnés à l'Association des femmes françaises, pour les réfugiées, les évacuées et les victimes de guerre, ainsi que pour les soldats blessés. Une fois la Roumanie entrée en guerre (en 1916), Enesco se réfugia à Iasi, où, avec d'autres artistes roumains et mena une intense activité à des fins charitables.

L'époque entre-deux-guerres est sans aucun doute la période de maturité artistique du musicien. C’est l’époque de l’achèvement de certaines œuvres musicales, de la synthèse de composition originale entre la musique occidentale européenne et la musique roumaine traditionnelle et surtout son achèvement en tant que personnalité singulière par sa plurivalence et sa vision artistique.

À l'occasion de son cinquantième anniversaire, Enesco est célébré à Paris. La célèbre publication Le Monde Musical lui dédie le numéro 11 du 30 novembre 1931. La même année, la ville de Paris décerne au maître („célèbre compositeur et violoniste virtuose roumain, membre correspondant de l'Institut de France et officier de la Légion d'honneur”), le diplôme d'honneur et la médaille d'or.

Le 13 mars 1936 a lieu à l'Opéra de Paris la première absolue de l’opéra Œdipe. Résultat d’un long processus de création, ce monumental opus est sans aucun doute un chef-d’œuvre du XXe siècle.

En 1946, à cause du nouveau régime politique installé en Roumanie, Georges Enesco quitta définitivement son pays d'origine. Après une tournée de quelques mois au Canada et aux États-Unis, le musicien roumain arriva en France, où il allait vivre jusqu'à la fin de ses jours.

Durant les années d'exil, à cause de ses problèmes de santé, il se voit obligé à renoncer peu à peu à la vie de concerts et centrer ses préoccupations autour de l’activité de pédagogue. Il donne des cours de violon et des conférences à l’Ecole Instrumentale Yvonne Astruc, à l'École Normale de Musique et au Conservatoire National de Musique et de Déclamation de Paris, mais aussi à l'Académie de Musique Chigiana à Sienne, à la David Mannes Music School (New York), à l'Université de Illinois, ainsi que des cours d’été annuels dans les villes anglaises de Brighton et de Bryanstone.

En automne 1951, Enesco donne le musicologue français Bernard Gavoty fait une série de 20 interviews avec Enesco, transmises la même année par la Radiodiffusion française (RDF) sous le titre Entretiens avec Georges Enesco. Ces entretiens radiophoniques deviennent, en 1955, le document de base du volume Les souvenirs de Georges Enesco, publié par l'auteur après une révision et une correction du manuscrit faites par Enesco lui-même.

Le musicien roumain a quitté ce monde le 4 mai 1955 et il est enterré dans le célèbre cimetière Père-Lachaise, à côté du compositeur Hector Berlioz.

Le concept de l’exposition:

Il a donné des récitals et des concerts avec des renommés interprètes français, tels Alfred Cortot, Alfredo Casella, Eugène Wagner, Lucien Wurmser, Henri Lauth, François Cholé, Marcel Ciampi (pianistes), Jacques Thibaud (violoniste), Joseph Salmon, Louis Fournier (violoncellistes), ou des chefs d’orchestre prestigieux – Edouard Colonne, Pierre Monteux, H.M. Rabaud, Gabriel Pierné, Philippe Gaubert, Fernand Oubradous -, en abordant un répertoire varié.

Nouveau Théâtre, Théâtre des Arts, Salle Gaveau, Salle Pleyel, Salle Erard, Théâtre du Châtelet, Opéra Garnier, ainsi que la Salle de l'École Normale de Musique de Paris sont seulement quelques-unes des salles de concert de la capitale française où 18 sur 33 opus d’Enesco, ainsi que quelques autres œuvres inédits sans nombre opus, ont été présentés, en première audition absolue. Parmi ceux-ci, on mentionne Trois chansons sur des paroles de Jules Lemaître et Sully Prudhomme op. 4, Variations pour deux pianos op. 5 (dans l'interprétation d'Edouard Risler et Alfred Cortot, à qui l'œuvre est dédiée), la Deuxième sonate pour piano et violon op. 6 (interprété par le violoniste Jacques Thibaud et par Enescu lui-même), Octuor pour quatre violons, deux altos et deux violoncelles op. 7, Concert symphonie pour violoncelle et orchestre en mineur et op. 8, Symphonie no. 1 en mi bémol majeur op. 13 (Orchestre Colonne, chef d'orchestre Edouard Colonne), Dixtuor pour deux flûtes, hautbois, cor anglais, deux clarinettes, deux bassons et deux cors op. 14, Sept chansons de Clément Marot op. 15, Quatuor pour piano, violon, alto et violoncelle op. 16, L'ombre est bleue pour voix et piano, sur un poème de Fernand Gregh op. 19, Symphonie no. 3 en majeur op. 21, Œdipe op. 23, Sonate pour piano (ré majeur) op. 24 non. 3 (interprétée par Marcel Ciampi), Sonates pour piano et violoncelle, op. 26 no. 1 et no. 2, Symphonie de chambre op. 33.

"La place d’Enesco dans la musique française serait très importante même si nous ne prenions en compte que ses créations du début du siècle. En effet, la Deuxième sonate pour violon et piano, écrite en 1898, n’est en rien inférieure aux sonates de l’époque. Personnellement, je la préfère de loin à la Sonate de Guillaume Lekeu ou à d’autres. La symphonie I supporte facilement la comparaison avec la symphonie d’un Ernest Chausson, et l’Octuor ou le Dixtuor se retrouvent dans les premières lignes de la musique française du début du XXe siècle.”

Le succès du musicien Georges Enesco en France a été mis en évidence dans un nombre impressionnant de chroniques, d'essais, d'articles dans la presse française (Le Figaro, Journal Musical, Musical Le Monde, Journal de Débats, La Chronique des Arts etc.) et confirmé par les distinctions reçues tout au long de sa vie: le Prix Pleyel décerné par la Revue Musica de Paris (1903), la Légion d’honneur de France au rang de chevalier (1913), officier (1924), commandant (1936), membre correspondant de l’Institut de France – Académie des Beaux-Arts (1929), Diplôme de Médaille d’Honneur offert par la Société des Arts - Science - Lettres, sous le haut patronage du Ministère de l’Instruction publique et des Arts (1931), le Grand Prix du Disque décerné par la Revue Candide à Paris pour enregistrement du Concert pour deux violons et orchestre en ré mineur de J.S Bach, interprété par Georges Enesco et Yehudi Menuhin (1933).

Panourile expoziției

1. Perioada studiilor la Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris – Profesori I

Fotografii:
- George Enescu în perioada studiilor
- Théodore Dubois – compozitor și profesor francez, 1837-1924
- Gabriel Fauré – compozitor, organist, pianist și profesor francez, 1845-1924
- Jules Massenet – compozitor și profesor francez, 1842-1912
- André Gédalge – compozitor și profesor francez, 1856-1926
- Amélie André-Gédalge – profesoară de canto, 1865-1931, soția lui André Gédalge, fotografie cu dedicație pentru George Enescu
Diploma obținută de George Enescu la Concursul de Contrapunct și Fugă organizat în cadrul Conservatorului de Muzică din Paris (1897)
Coperta Tratatului de Fugă scris de André Gédalge și prima pagină a Fugii la 4 voci de George Enescu, lucrare înclusă în acest tratat

2. Perioada studiilor la Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris – Profesori II

Fotografii:
- Martin Pierre Marsick – violonist și profesor de vioară belgian, 1847-1924
- Joseph (José) Silvestre White Lafitte – violonist și compozitor de origine cubaneză, 1836-1918, fotografie cu dedicație pentru elevul său (Paris, 1896)
- Vioara Bernardel inscripționată cu numele lui George Enescu, primită cu ocazia câștigării Premiului I la concursul de vioară organizat de Conservator în 1899
- Cladirea Conservatorului Național de Muzică din strada Faubourg Poissonnière în anii 1900
Cvintetul pentru pian, două viori, violă și violoncel (compus în 1896), dedicat profesorului său Marsick
Diploma cu Premiul al II-lea obținută de George Enescu la Concursul de vioară organizat în cadrul Conservatorului de Muzică din Paris (1898)

Diploma de absolvent cu Premiul I la vioară de la Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris (2 august 1899)

3. Debut componistic

Afișe și programe de sală:
- 11 iunie 1897, Petite Salle Pleyel, Paris: prime audiții camerale – Sonata în re major (Allegro vivo, Adagio, Allegro) pentru vioară și pian – Eva Rolland (vioară) și E. Bernard (pian), Suita în stil vechi pentru pian op. 3 – Louise Murer (pian), Două lieduri pe versuri de Porto-Riche și Victor Hugo, Nocturnă și Saltarello pentru violoncel și pian – Léon d´Einbrodt (violoncel) și Louise Murer (pian), Cvintet pentru pian, două viori, violă și violoncel – Louise Murer (pian), Eva Rolland și Isaak Malkine (vioară), [?] Haas (violă) și Léon d´Einbrodt (violoncel)
- 6 februarie 1898, Théatre du Châtelet, Paris (Concerts-Colone): prima audiție a suitei simfonice pentru orchestră Poema Română op. 1, Orchestra Colonne, dirijor Edouard Colonne
Articol de presă: Le Figaro, 18 februarie 1898 – despre Sonata (I) pentru pian și vioară op. 2, care a avut prima audiție în 17 februarie 1898, cu referire și la Poema Română.
Fotografii:
- George Enescu
- Violonista Eva Rolland, cu dedicație pentru George Enescu
- Édouard Colonne – dirijor și violonist francez, fondatorul Concertelor Colonne, 1838-1910
- Théâtre (et place) du Châtelet
Partituri:
- Poema Română op. 1 pentru orchestră – manuscris și tipăritură
- Suita în stil vechi pentru pian op. 3 – manuscris

4. Compozitor și pianist (1899 – 1901)

Afișe și programe de sală:
- 10 februarie 1899, Salle Érard, Paris: Joseph Salmon (violoncel) interpretează împreună cu Enescu (pian) Sonata (I) pentru pian și violoncel, op. 26 nr. 1 în primă audiție
- 21 februarie 1901, Nouveau-Théatre, Paris (Concerte Colonne): Lucien Wurmser și George Enescu interpretează Variațiuni pentru 2 piane op. 5, Lucien Wurmser (pian) și Jacques Thibaud (vioară) interpretează Sonata pentru pian și vioară op. 2 de George Enescu
Fotografii:
- Jacques Thibaud – violonist francez, 1880-1953
- George Enescu
- Joseph-Édouard Risler – pianist francez, 1873-1929
Partituri:
- Variațiuni pentru două piane op. 5 – manuscris și coperta partiturii (Editura Enoch, 1899)
- Sonata a II-a pentru pian și vioară op. 6 – coperta partiturii (Editura Enoch, 1901)
Articol de presă: Le Figaro, 21 februarie 1900
Scrisoare către George Enescu de la Edouard Colonne, datată 15 februarie 1900 (despre Sonata a II-a pentru pian și pian și vioară op. 6)

5. Premiul „Pleyel” acordat de Revista Musica (Paris, 1903)

În decembrie obține pentru Suita nr. 2 pentru pian, op. 10, dedicată lui Louis Diémer, premiul „Pleyel”, acordat de Revista Musica din Paris.
Fotografie: Louis Diémer (1843 – 1919, compozitor și pianist francez)
Extrase din Revista Musica (1903) – juriul și laureații concursului
Tânărul compozitor pe coperta Revistei Musica (1906)
Coperta partiturii (Editura Enoch, 1904) și prima pagină a manuscrisului Suita nr. 2 pentru pian, op. 10

6. Fondator al unor formații camerale la Paris. Noi compoziții (1902 - 1906)

În 1902 constituie la Paris un trio împreună cu Louis Fournier (violoncel) și Alfredo Casella (pian) și în același an devine membru la Société des auteurs, compositeurs et éditeurs din Franța (SACEM). În 1904 înființează „Cvartetul George Enescu”, (format din George Enescu, Fritz Schneider, Henri Casadesus, Louis Fournier).
Fotografii:
- George Enescu, cu dedicație pentru Alfredo Casella, 1902
- Alfredo Casella – compozitor și pianist italian, 1883-1947
- Trio cu pian: Enescu împreună cu Louis Fournier (violoncel) și Alfredo Casella (pian)
Afișe și programe de sală:
- 6 februarie 1904, Salle Pleyel, Paris: concert de muzică de cameră al Cvartetului Enescu cu lucrări de Haydn, Beethoven, Dvořák, Debussy.
- 28 aprilie 1904, Salle Pleyel, Paris: concert de muzică de cameră susținut de pianistul Alfred Casella, violonistul George Enescu și violoncelistul Louis Fournier cu lucrări de Brahms.
- 21 ianuarie 1906, Théâtre du Châtelet, Paris: Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13 – prima audiție (orchestra Colonne, dirijor Edouard Colonne)
Coperta partiturii Aubade pentru vioară, violă și violoncel (1903)
Diploma de membru al Societății autorilor, compozitorilor și editorilor din Franța – 1902 (Société des auteurs, compositeurs et éditeurs – SACEM)

7. Lucrări camerale (1904-1906)

George Enescu a compus patru lucrări miniaturale destinate a constitui piese obligatorii la concursurile Conservatorului din Paris: Cantabile și Presto pentru flaut și pian și Allegro de concert pentru harpă cromatică solo (în 1904), Concertstück pentru violă și pian și Legenda pentru trompetă și pian (în 1906). În 1905 a fost tipărit la Editura Enoch Octuorul pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7 (compus în 1900 și dedicat profesorului său André Gédalge). Prima audiție a lucrării a avut loc ulterior (18 decembrie 1909) în Paris, la Théâtre des Arts, în interpretarea cvartetelor Geloso și Chailley.
Fotografii:
- Paul Taffanel, cel căruia i-a dedicat Enescu Cantabile și Presto pentru flaut și pian
- Gustave Lyon, cel căruia Enescu i-a dedicat lucrarea Allegro de concert pentru harpă cromatică
- Violistul Théophile Laforge, cel căruia Enescu i-a dedicat lucrarea Concertstück pentru violă și pian
- Trompetistul Merri Franquin, cel căruia i-a dedicat Enescu lucrarea Legendă pentru trompetă și pian
Partituri:
- Cantabile și Presto pentru flaut și pian – tipăritură (prima pagină)
- Allegro de concert pentru harpă cromatică – coperta partiturii (Editura Enoch, 1904)
- Legendă pentru trompetă și pian – coperta partiturii (Editura Enoch, 1906)
- Concertstück pentru violă și pian – coperta partiturii (Editura Enoch, 1906)
- Octuorul pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7– coperta partiturii (Editura Enoch, 1905)

Coperta publicației franceze L'Écho Musical (august 1905) – în interiorul revistei se regăsește biografia lui George Enescu

8. Tânărul violonist în plină ascensiune (1908-1910)

Pagină cu autografe la o Serată muzicală din Paris, organizată de doamna Maria Pleșoianu (4 martie 1908): violonistul Socrate Barozzi, pianista Magda Tagliaferro, Emil Frey, Diran Alexanian, Jean Huré. Semnătura lui George Enescu apare de două ori, în josul paginii fiind însoțită de primul fragment muzical al lucrării Cantabile e Presto.
Program de sală: 19 decembrie 1909, Société des grands concerts, Paris: în cadrul Festivalului „Beethoven”, George Enescu, solist al Concertului în re major de Beethoven, dirijor M. H. Rabaud.
Partituri:
- Poemul pentru vioară și orchestră Le Ménétrier de Max D'Ollone, dedicat lui George Enescu (compus în 1910)
- Sept Chansons de Clément Marot op. 15 – coperta partiturii (Editura Enoch, 1909)
Fotografii:
- George Enescu
- Henri Rabaud – compozitor și dirijor francez, 1873-1949
- Maximilien-Paul-Marie-Félix D'Ollone – compozitor francez, 1875-1959
Articole de presă:
- Le Gaulois, Paris, 14 aprilie 1909/1910
- The New-York Herald, Paris, 5 decembrie 1910

9. În preajma Primului Război Mondial (1911-1915)

Fotografii:
- George Enescu
- Pierre Monteux – dirijor francez, 1875-1964
Afiș: 8 martie 1911, Salle Gaveau, Paris: Concert George Enescu cu orchestra dirijată de Pierre Monteux (Beethoven, Bach – Invențiunea în si bemol major orchestrată de Enescu, Brahms, Saint-Saëns).
Scrisoare către George Enescu de la Pierre Monteux, datată 4 aprilie (fără an)
Permis de rezidență în Paris pentru George Enescu, datat 6 august 1914
Articol de presă: Le Journal de débats, Paris, 8 mai 1915

10. După Primul Război Mondial (1919-1923)

Fotografii:
- George Enescu
- Philippe Gaubert – dirijor și compozitor francez, 1879-1941
Afișe și programe de sală:
- 11 decembrie 1919, Salle de l'Alhambra, Bourges: George Enescu (vioară) concertează alături de David Blitz (pian) în folosul orfanilor de război.
- 26 martie 1920, Salle Gaveau, Paris: recital de vioară susținut de George Enescu în beneficiul orbilor de război.
- 13 februarie 1921, Salle des Concerts – Conservatoire National de Musique, Paris: George Enescu, solist și Philippe Gaubert, dirijor.
- 15 martie 1923, Salle des Fêtes, Bourg: George Enescu (vioară) și Léon Kartun (pian) interpretează lucrări de Händel, Bach, Leclair, Porpora, Lekeu).

11. Prieteni și colaboratori (1924-1929)

Fotografii:
- George Enescu și Gabriel Pierné – compozitor, dirijor și organist francez, 1863-1937
- Paul Paray – dirijor și compozitor francez, 1886-1979
- Nicolae Caravia – pianist român
Brevet Institut de France – Académie des Beaux-Arts: George Enescu devine membru corespondent pentru Secția de Compoziție Muzicală (18 mai 1929), la propunerea lui Henri Rabaud.
Partitură: Simfonia nr. 1 în Mi b major, op 13 – manuscris
Afișe și programe de sală:
- 29 martie 1924, Concerts Colonne; Paris: George Enescu solist (Bach, Chausson) și dirijor (Dansurile din opera Oedip în primă audiție) în concertul dirijat de Gabriel Pierné.
- 24 martie 1926, Palais des Fêtes, Strasbourg: Enescu dirijează Simfonia nr. 1 în Mi b major, op 13 în cadrul unui concert cu muzică românească (Alessandrescu, Jora) și interpretează la vioară în primă audiție, alături de Orchestra Conservatorului din Strasbourg Rapsodia pentru vioară și orchestră de Stan Golestan.
-20 aprilie 1926, Maison Gaveau, Paris: concert susținut de violonistul George Enescu împreună cu l'Orchestre Lamoureux (fondată de Charles Lamoureux) dirijată de Paul Paray
- 2 iulie 1926, Casino de Vichy: George Enescu solist sub bagheta dirijorului Pierre Sechiari și dirijor al Rapsodiei Române nr. 2 în re major op. 11.
- 22 mai 1928, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: lucrări de George Enescu în interpretarea pianistului Nicolae Caravia și a autorului – Sonata a II-a pentru pian și pian și vioară op. 6, Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25, Octuor op. 7 în do major este interpretetat de un ansamblu al Școlii Normale de Muzică din Paris.

12. Prieteni și colaboratori (1930)

Fotografii:
- George Enescu și Alfred Cortot – pianist și dirijor franco-elvețian, 1877-1962
- George Enescu și Marcel Ciampi – pianist francez, 1891-1980 (extras din program de sală cu autografe)
- George Cocea – violoncelist român, 1904 – 1989
Afișe și programe de sală:
- 18 martie 1930, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7 în interpretarea ansamblului dirijat de Diran Alexanian.
- 12 iunie, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Enescu interpretează împreună cu Alfred Cortot Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc”.
- 2 -14 iunie 1930, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Enescu ține 5 cursuri de interpretare (Bach, Mozart, Beethoven, Schumann, Fauré, Ravel, etc.)
- 17 mai 1930, Dijon: în program Rapsodia Română nr. 1 în la major de Enescu și Tzigane de Maurice Ravel. Dirijor: Louis Dumas, directorul Conservatorului din Dijon. (interior de program, nu apare data)
- 13 iunie 1930, Maison Gaveau, Paris: Recital de Sonate de Beethoven susținute de George Enescu (vioară) și Marcel Ciampi (pian).
- 4 iunie 1930, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Recital susținute de violoncelistul George Cocea și George Enescu la pian, în program reducția Simfoniei concertante de George Enescu.

13. George Enescu și compozitorii francezi ai generației sale

Fotografii:
- George Enescu
- Maurice Ravel – compozitor francez, 1875-1937
- Paul Larmirault – compozitor francez, 1877-1944, fotografie cu dedicație pentru George Enescu
- Gabriel Fauré – compozitor francez, 1845-1924
- Florent Schmitt – compozitor francez, 1870-1958

Volumul Modern French Music de Edward Burlingame Hill, Houghton Mifflin Company, 1924, cu dedicația autorului pentru George Enescu, datată 28 aprilie 1930
Program de sală: 9 iunie 1933, Salle Chopin, Paris: Cele 3 sonate pentru vioară și pian de J. Guy Ropartz în interpretarea lui George Enescu (vioară) și a lui Robert Casadesus (pian)
Partitură: Hommage musical à Gabriel Fauré. Sept pièces de piano sur le nom de Fauré, supliment la Revue musicale, Paris, octombrie 1922. Lucrări de: Louis Aubert, George Enescu, Charles Koechlin, Paul Ladmirault, Maurice Ravel, Roger-Ducasse, Florent Schmitt.

14. Maturitatea artistică

La aniversarea de 50 de ani a muzicianului român publicația franceză Le monde musical îi dedică un articol în numărul din 30 noiembrie 1931, iar Societatea Arts - Science – Lettres (aflată sub patronajul Ministerului Instrucțiunii Publice și al Artelor) îi oferă Diplôme de Médaille d´Honneur.
Coperta publicației franceze Le Monde musical (nr. 11/30 noiembrie 1931)
Diplôme de Médaille d´Honneur (1931)
Afișe și programe de sală:
- 28 mai 1931, Maison Gaveau, Paris: violonistul George Enescu și pianistul Henri Lauth interpretează lucrări de J. S. Bach, Tartini, Beethoven, Debussy ș.a.
- 16 decembrie 1932, Salle Rameau, Lyon: recital George Enescu (vioară) și François Cholé (pian).

15. Marele Premiu al Discului

Discul Gramophone recompensat cu Marele Premiu acordat de Revista Candide din Paris (1933), ce conține înregistrarea Concertului pentru două viori și orchestră în re minor de J. S. Bach, interpretat de George Enescu și Yehudi Menuhin.
Articole de presă:
- Machines Parlantes et Radio – Le grand prix du disque, aprilie 1933
- Tout Partout: L'art musical: Grand Prix du Disque, Paris, 9 aprilie 1933
Program de sală: 22 iunie 1933, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Concert de muzică românească (Jora, Enescu, Golestan, Alessandrescu, Klepper, Mihalovici). Interpretează: Maria Modrakovska, Magda Tagliaferro, George Enescu, Jaques Thibaud ș.a.
Fotografii:
- George Enescu și Yehudi Menuhin (violonist și dirijor american, 1916-1999) la o repetiție în Salle Pleyel, Paris
- Jacques Thibaud
- Magda Tagliaferro – pianistă de origine braziliană, 1893-1986
Partitură: Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 – manuscris și coperta partiturii (Editura Enoch, 1933)

16. Oedipe de George Enescu, capodopera creației lirice universale

Afișe și programe de sală:
- 13 martie 1936, Théâtre National de l'Opéra, Paris: premiera operei Oedipe de George Enescu, dirijor: Philippe Gaubert
- Programul de sală cu semnătura libretistului Edmond Fleg
Fotografii:
- Edmond Fleg – scriitor, autorul libretului operei Oedipe, 1874-1963
- Palais Garnier, Paris
Oedipe, Tragedie Lirică în 4 Acte și 6 Tablouri – Reducție pentru pian realizată de Henri Lauth – coperta (Editura Salabert, 1934)
Brevet și medalie: George Enescu, Comandor al Ordinului Național al Legiunii de Onoare, oferit de Președintele Republicii Franceze (2 aprilie 1936).
Scrisoare: George Enescu către Edmond Fleg, datată 4 august 1932, Paris
Articol de presă: Un Nouvel Oedipe de Gabriel Marcel – Le Figaro, 18 februarie 1936

17. Activitatea artistică (1935-1936)

Fotografii:
- Yehudi Menuhin, George Enescu și Hephzibah Menuhin pe coperta revistei La Voix de son Maître (Compagnie française du gramophone) din martie 1936
- Dinu Lipatti – pianist și compozitor român, 1917-1950
Yehudi Menuhin, despre Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc” de George Enescu în publicația Diapason (nr. 316, p. 36 – mai 1986)
Discul Gramophone cu înregistrarea Sonatei a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc” în interpretarea fraților Hephzibah și Yehudi Menuhin.
Afișe și programe de sală:
- 26 octombrie 1935, Societatea Sfânta Cecilia, Bordeaux: Enescu interpretează la vioară Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms și dirijează cele două Rapsodii române
- 23 ianuarie 1936, Maison Gaveau, Paris: audiția integrală a sonatelor pentru pian și vioară de J. S. Bach în interpretarea pianistei Céliny Chailley-Richez și a violonistului George Enescu.
- 4 martie 1936, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: Festival de muzică românească – prima audiție a Sonatei a II-a pentru pian și violoncel (do major) op. 26 nr. 2 în interpretarea lui Diran Alexanian (violoncel) și a autorului.
- 10 iunie 1936, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: „Triton” – Musique Contemporaine – festival de muzică de George Enescu (care era la acea dată membru în comitetul de onoare al Societății Muzicale Triton (Société Musicale Triton), fondată în 1932); interpretează Jane Bathori, Dinu Lipatti, Joseph Szigeti, Jean Witkowski și George Enescu.

18. Activitatea artistică (1938)

Fotografii:
- George Enescu
- George Enescu și Yehudi Menuhin
Biografia lui George Enescu din programul de sală al recitalului din 13 decembrie 1938 de la Lyon (Salle Rameau).
Afișe și programe de sală:
- 29 aprilie 1938, Salle Pleyel, Paris: George Enescu dirijează concertul lui Yehudi Menuhin și al Orchestrei Colonne (concertele pentru vioară și orchestră de Schumann, Mendelssohn-Bartholdy și Brahms).
- 24 iunie 1938, Salle Pleyel, Paris: Festival Beethoven – recital de Sonate susținut de George Enescu (pian) și Jacques Thibaud (vioară)
- 13 decembrie 1938, Salle Rameau, Lyon: recital cameral susținut de George Enescu (vioară) și François Cholé (pian)
- 30 iunie 1938, Salle de l'École Normale de Musique de Paris: George Enescu dirijează Octuorul pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7.

Anii Exilului (1946- 1955)

19. Recitaluri și discografie

Fotografie: George Enescu și Céliny Chailley-Richez – pianistă franceză, 1884-1973
Afișe și programe de sală:
- 16 iunie 1947, Theatre National du Palais de Chaillot, Paris: George Enescu interpretează alături de Yehudi Menuhin Concertul pentru două viori de J. S. Bach (dirijor: Jean Fournet) și dirijează Concertul în re major pentru vioară și orchestră de Beethoven și Concertul pentru vioară și orchestră de Béla Bartók (prima audiție pariziană).
- 24 octombrie 1947, Salle Gaveau, Paris: Recital de sonate susținut de George Enescu și Céliny Chailley-Richez: Bach, Enescu (Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc”), Schumann.
Coperți de disc (vinil):
- Hommage à Bach – Asociaţia Concertelor de Muzică de Cameră, dirijor George Enescu, solistă pianista Céliny Chailley-Richez (DECCA, 1953)
- Hommage à Bach – Asociaţia Concertelor de Muzică de Cameră, dirijor George Enescu, solişti: pianista Céliny Chailley-Richez şi flautiştii Jean-Pierre Rampal şi G. Crunelle (DECCA, 1953)
- Copertă CD EMI Classics: Sonata nr. 9 pentru vioară și pian în la major, op. 47 (Kreutzer) de Beethoven și Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 „în caracter popular românesc de Enescu în interpretarea pianistei Céliny Chailley-Richez și a lui George Enescu, precum și Poemul op. 25de Ernest Chausson (reducție pentru vioară și pian) în interpretarea lui George Enescu și a pianistului Sanford Schlussel (înregistrare din 1928).

20. Discipoli și colaboratori (1949-1953)

Fotografii:
- Monique Haas – pianistă franceză, 1909-1987
- Serge Blanc – violonist francez, 1929-2013 împreună cu George Enescu (fotografie cu dedicația maestrului pentru discipolul său, 1952)
- Christian Ferras – violonist francez, 1933-1982
- George Enescu și Yehudi Menuhin
Afișe și programe de sală:
- 13 mai 1949, Sala Operei Mari din Paris: recital de sonate de Mozart și Beethoven susținut de George Enescu (pian) și Jacques Thibaud (vioară).
- 7 iunie 1950, Théatre des Champs-Élysées, Paris: concert susținut de violonistul Christian Ferras împreună cu Orchestra Societății de Concerte a Conservatorului (l'Orchestre de la Société des Concerts du Conservatoire) dirijată de George Enescu
- 11 ianuarie 1952, Salle Gaveau, Paris: recital de sonate susținut de violonistul Serge Blanc, acompaniat la pian de George Enescu (lucrări de Brahms, Enescu, Schumann).
- 29 noiembrie 1953, Salle Gaveau, Paris: concert susținut de pianista Monique Haas împreună cu ansamblul instrumental fondat de Louis de Froment dirijat de George Enescu.

21. Ultimele opusuri

Fotografii:
- George Enescu
- Fernand Oubradous – fagotist, dirijor și compozitor francez, 1903-1986 (cel căruia i-a dedicat Enescu Simfonia de cameră)
Coperta cărții Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty
Partituri:
- Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33 – manuscris
- Suita pentru vioară și pian „Impresii din copilărie, op. 28 – coperta partiturii (Editura Salabert, 1952)
- Sonata pentru pian și violoncel în Do major, op. 26, nr. 2 – coperta partiturii (Editura Salabert, 1952)
- Vox Maris, op. 31, poem simfonic pentru cor mixt cu solo de tenor și soprană, orchestră mare – manuscris
- Uvertura de concert pe teme populare românești, op. 32 – schiță manuscris
Articole de presă:
- Concerts et Récitals – Une nouveauté de Georges Enesco, publicație necunoscută, Paris, 8 februarie 1955 – cronică despre prima audiție absolută a Simfoniei de cameră a lui George Enescu
- France Illustration, Paris, aprilie 1944 – știre despre apariția cărții Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty, inspirată de interviurile cu George Enescu de la Radiodifuziunea franceză.

22. Epilog

Articol de presă: Le Figaro, Paris, 6 mai 1955 – Prințesa Maria Cantacuzino-Enescu anunță cu durere decesul soțului său George Enescu, „compozitor, Comandor al Legiunii de Onoare”.
Fotografii:
- Hotel Atala, unde Enescu a locuit în ultimele luni, până la moartea sa
- Slujba de înmormântare (7 mai 1955) – Biserica Ortodoxă Română din Paris
- Coroane de flori la mormântul muzicianului român (cimitirul Père-Lachaise din Paris)
- Omagiul compozitorilor români la mormântul lui George Enescu în 1956
Medalie comemorativă realizată de Margareta Cosăceanu-Lavrillier (sculptor de origine română, 1893-1980), Monnaie de Paris, 1956

Festivalul Internațional George Enescu este un
eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.
Proiect cultural finanțat de
Guvernul României prin Ministerul Culturii.