Expoziția „George Enescu în Franța"

Activitatea muzicală a lui George Enescu în calitate de violonist, compozitor, dirijor, pianist și profesor s-a derulat pe parcursul întregii sale vieți îndeosebi în țara sa natală, România, precum și în cea adoptivă, Franța.

Franța l-a primit cu multă căldură și l-a admirat ca artist, deschizându-i orizonturi și oferindu-i oportunități, fără de care, cu siguranță, muzicianul nu ar fi fost considerat o personalitate marcantă a secolului XX. Compozitorul român s-a integrat în mediul muzical francez, reușind să realizeze o originală sinteză între muzica vest-europeană și cea tradițională românească.

„Iubește Franța și Franța îl iubește. Parisul l-a primit când împlinea treisprezece ani. Venea de la Viena și, la Viena, din țara în care s-a născut, România.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, București, 2016, p. 19)
Proaspăt absolvent al Conservatorului vienez, la recomandarea profesorului său de vioară Josef Hellmesberger Jr., George Enescu se înscrie, în 1895, la Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris.

„Fără a fi insistat din cale-afară pe istoria muzicii, știam destul ca să îmi fac despre Paris o idee extraordinară. Franța muzicală trăia atunci o epocă frumoasă ce fusese denumită ca atare: a doua Renaștere.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Curtea Veche, București, 2016, p. 113)
Între 1895 și 1899 studiază compoziție și vioară cu profesori renumiți: Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziţie), Martin Pierre Marsick și José White Lafitte (vioară), Ambroise Thomas și Théodore Dubois (armonie), André Gédalge (contrapunct).

Un moment important în devenirea sa artistică îl constituie concertul – portret componistic, cu lucrări în primă audiție, care a avut loc în data de 11 iunie 1897 la Petite Salle Pleyel. În program: Sonata în re major pentru vioară și pian (Allegro vivo, Adagio, Allegro), Suita în stil vechi pentru pian op. 3, Două lieduri pe versuri de Porto-Riche și Victor Hugo, Nocturnă și Saltarello pentru violoncel și pian, Cvintet pentru pian, două viori, violă și violoncel.

Acestui eveniment îi urmează prima audiție absolută a suitei simfonice Poema Română pentru orchestră op. 1, la data de 6 februarie 1898 la prestigiosul Teatru Châtelet, în interpretarea Orchestrei Colonne sub bagheta lui Edouard Colonne. Presa franceză a salutat cu entuziasm debutul tînărului compozitor român. În L'Illustration și Le Figaro apar fragmente din Poemă și din Suita pentru pian în stil vechi op. 3 însoțite de notițe laudative; iar Gabriel Astruc – ginerele cunoscutului editor Enoch – povestește că, încântat de originalitatea Poemei, l-a îndemnat pe socrul său să o editeze; Enoch, care cândva înțelesese valoarea lui Franck și Chabrier cu mult înainte ca ei să fi devenit celebri, a tipărit și Poema română.

Deși ceea ce își dorea cel mai mult era să compună muzică și nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverența și participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris îi aduc lui Enescu Premiul al II-lea în 1898 și, un an mai târziu, Premiul I, la absolvirea clasei de vioară. Cu această ocazie primește o prețioasă vioară Bernardel, inscripționată cu numele său.

„Ca violonist am debutat la Paris, în 1900, și am cântat după aceea, în multe țări din Europa, în Belgia, Olanda, Germania, Elveția...” (spunea George Enescu despre debutul său concertistic în interviul din Viitorul, 13/26ianuarie 1908)
Tot în capitala Franței înființează două formații de muzică instrumentală: un trio cu pian în 1902 (împreună cu pianistul Alfredo Casella și violoncelistul Louis Fournier) și un cvartet de coarde în 1904 (cu violonistul Fritz Schneider, violistul Henri Casadesus și violoncelistul Louis Fournier).

La începutul Primului Război Mondial (1914) George Enescu obține un permis de ședere în Franța și unul de liberă circulație, putând să susțină  recitaluri de binefacere atât în România cât și în Franța. Fondurile strânse la concertele din Paris sunt donate Asociației femeilor franceze, pentru refugiații, evacuații și sinistrații de război și pentru soldații răniți. Odată cu intrarea României în război (în 1916), Enescu se refugiază la Iași, unde, alături de alți artiști români,  susține o bogată activitate în scop caritabil.

Perioada interbelică este, fără îndoială timpul maturizării artistice a muzicianului. Este vremea finalizării unor opere muzicale de mult începute, a sintezei componistice originale între muzica vest-europeană și cea tradițională românească, a desăvârșirii sale ca personalitate singulară prin plurivalență și viziune artistică.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de ani, Enescu este aniversat la Paris. Cunoscuta publicație Le Monde Musical îi dedicănumărul 11 din 30 noiembrie 1931. În același an, orașul Paris îi decernează maestrului („compozitor celebru și violonist virtuos român, membru corespondent al Institutului Franței și ofițer al Legiunii de onoare”), diploma de onoare și medalia de aur.

La 13 martie 1936, are loc la Opera Mare din Paris premiera absolută a creației lirice Oedipe. Rezultat al unui îndelung proces creator, monumentalul opus este, fără îndoială, o capodoperă a secolului XX.

În 1946, datorită regimului politic nou instaurat, George Enescu părăsește definitiv țara natală. După un turneu de câteva luni în Canada și Statele Unite, muzicianul român ajunge în Franța, unde va locui până la sfârșitul vieții.

În acești ani de exil, se retrage treptat din viața concertistică din cauza problemelor de sănătate, fiind obligat să-și îndrepte preocupările către activitatea de pedagog. Susține cursuri și prelegeri de interpretare violonistică la École instrumentale Yvonne Astruc, École Normale de Musique și Conservatoire National de Musique et de Déclamation din Paris, dar și la Accademia Musicale Chigiana din Siena, la David Mannes Music School (New York), la Universitatea din Illinois, precum și cursuri anuale de vară în orașele engleze Brighton și Bryanstone.

În toamna anului 1951, Enescu acordă muzicologului francez Bernard Gavoty o serie de 20 de interviuri transmise în același an de Radiodifuziunea franceză (RDF) sub titlul Entretiens avec Georges Enesco. Aceste interviuri radiofonice devin în 1955 materialul de bază al volumului Les souvenirs de Georges Enesco, publicat de autor după o prealabilă revizuire și corectare a manuscrisului de către însuși Enescu.

Muzicianul român părăsește această lume la data de 4 mai 1955, fiind  înmormântat, în celebrul cimitir Père-Lachaise din Paris, alături de compozitorul Hector Berlioz.

Conceptul expoziției:

Expoziția de față surprinde câteva dintre cele mai semnificative momente petrecute în Franța, care au marcat destinul muzicianului român.      

A susținut recitaluri și concerte alături de renumiți interpreți francezi, precum Alfred Cortot, Alfredo Casella, Eugène Wagner, Lucien Wurmser, Henri Lauth, François Cholé, Marcel Ciampi (pianiști), Jacques Thibaud (violonist), Joseph Salmon, Louis Fournier (violonceliști), sau prestigioși dirijori – Edouard Colonne, Pierre Monteux, H. M. Rabaud, Gabriel Pierné, Philippe Gaubert, Fernand Oubradous –, abordând un repertoriu variat.

Nouveau Théâtre, Théâtre des Arts, Salle Gaveau, Salle Pleyel, Salle Erard, Théâtre du Châtelet, Opéra Garnier, precum și Salle de l'École Normale de Musique de Paris sunt câteva din sălile de concert ale capitalei franceze unde s-au auzit în primă audiție absolută 18 din cele 33 de opus-uri enesciene, precum și alte câteva lucrări inedite fără număr de opus. Dintre acestea menționăm: Trei melodii pe versuri de Jules Lemaître și Sully Prudhomme op. 4, Variațiuni pentru două piane op. 5 (în interpretarea lui Edouard Risler și Alfred Cortot, cei cărora le-a fost dedicată lucrarea), Sonata a II-a pentru pian și vioară op. 6 (interpretată de violonistul Jacques Thibaud și autor), Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7, Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră în si minor op. 8, Simfonia nr. 1 în mi bemol major op. 13 (Orchestra Colonne, dirijor Edouard Colonne), Dixtuor pentru două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi și doi corni op. 14, Sept Chansons de Clément Marot op. 15, Cvartet pentru pian, violină, violă și violoncel op. 16, L'ombre est bleue pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh op. 19, Simfonia nr. 3 în do major op. 21, Oedipe op. 23, Sonata pentru pian (Re major) op. 24 nr. 3 (interpretată de Marcel Ciampi), Sonatele pentru pian și violoncel, op. 26 nr. 1 și nr. 2, Simfonia de cameră op. 33.

„Locul lui Enescu în muzica franceză ar fi foarte important chiar dacă ne-am mărginit să considerăm numai creațiile sale de la începutul secolului. Într-adevăr, Sonata a II-a pentru vioară și pian, scrisă în 1898, nu este cu nimic inferioară sonatelor scrise pe atunci, personal o prefer de departe Sonatei lui Guillaume Lekeu sau ale altora. Simfonia I suportă cu ușurință comparația cu simfonia unui Ernest Chausson, iar Octuorul sau Dixtuorul stau în primele rânduri ale muzicii franceze de la începutul secolului XX.” (Marcel Mihalovici, Gânduri închinate lui Enescu. Antologie, Comitetul pentru Cultură și Artă al Județului Botoșani, 1970, p. 215)

Succesul de care s-a bucurat muzicianul George Enescu în Franța a fost consemnat printr-un număr impresionant de cronici, eseuri, articole și recenzii în presa franceză (Le Figaro, Journal Musical, Le Monde Musical, Journal de Débats, La Chronique des Arts etc.) și confirmat prin distincțiile primite pe parcursul vieții: Premiul Pleyel acordat de Revista Musica din Paris (1903), Legiunea de Onoare a Franței în grad de cavaler (1913), ofițer (1924), comandor (1936), membru corespondent al Institut de France – Académie de Beaux-Arts (1929), Diplôme de Médaille d´Honneur oferită de către Societatea Arts - Science - Lettres, sub patronajul Ministerului Instrucțiunii Publice și al Artelor (1931), Marele Premiu al Discului acordat de Revista Candide din Paris pentru înregistrarea Concertului pentru două viori și orchestră în re minor de J. S. Bach, interpretat de George Enescu și Yehudi Menuhin (1933).

***

L’activité musicale de Georges Enesco en tant que violoniste, compositeur, chef d’orchestre, pianiste, professeur s’est déroulée avec une grande intensité tout au long de sa vie entre son pays natal et son pays adoptif – la France.

La France l’a accueilli avec beaucoup de chaleur et l’a admiré comme artiste, en lui offrant des opportunités, sans lesquelles le musicien n’allait certainement pas devenir l’une des plus remarquables personnalités du 20ème siècle. Le compositeur roumain s’intègre dans l’environnement musical français et parvient à créer une synthèse originale entre la musique européenne occidentale et la musique traditionnelle roumaine.

„Il aime la France et la France l'aime. Paris l'a accueilli au seuil de sa treizième année. Il nous arrivait de Vienne et, auparavant, de sa Roumanie natale.”

En 1895, sur la recommandation de son professeur de violon Josef Hellmesberger Jr, Georges Enesco, récemment diplômé du Conservatoire de Vienne, s'inscrit au Conservatoire National de Musique et de Déclamation.

„Sans avoir cultivé outre mesure l’histoire de la musique, j’en savais assez pour me faire de Paris une idée merveilleuse. La France musicale vivait alors une belle époque à laquelle on avait donné un joli nom: la seconde Renaissance.”

Entre 1895 et 1899, il étudie la composition et le violon avec des professeurs renommés: Jules Massenet et Gabriel Fauré (composition), Martin Pierre Marsick et José White Lafitte (violon), Ambroise Thomas et Théodore Dubois (harmonie), André Gédalge (contrepoint).

Un moment important dans son évolution artistique c’est le concert – portrait d’un compositeur, avec des œuvres en première audition, qui a eu lieu la Petite Salle Pleyel, le 11 juin 1897. Dans le programme: Sonate en ré majeur pour violon et piano (Allegro vivo, Adagio, Allegro), Suite à l'ancienne pour piano op. 3, Deux lieds sur les paroles de Porto-Riche et Victor Hugo, Nocturne et Saltarelle pour violoncelle et piano, Quintette pour piano, deux violons, viole et violoncelle.

Cet événement est suivi par la première audition absolue de la suite symphonique Le Poème Roumain pour orchestre op. 1, le 6 février 1898 au prestigieux Théâtre du Châtelet, dans l'interprétation de l'orchestre Colonne sous la direction d'Edouard Colonne. La presse française a été fort enthousiaste des débuts du jeune compositeur roumain. L'Illustration et Le Figaro ont publié des extraits du Poème, ainsi que de la Suite pour piano à l'ancienne op. 3, accompagnés de commentaires élogieux; Gabriel Astruc - le gendre du célèbre éditeur Enoch - raconte que, ravi par l'originalité du poème, il a encouragé son beau-père à le publier; Enoch, qui avait déjà compris la valeur de Franck et de Chabrier bien avant leur célébrité, fit imprimer également le Poème roumain.

Bien que son désir le plus grand était d’être compositeur, de créer de la musique –„ je me sens compositeur jusqu’aux moelles” et non de devenir un virtuose du violon, le fait d’étudier sans cesse, de persévérer lui assura, en 1898, le deuxième prix aux concours de violon organisés au Conservatoire de Paris. Une année plus tard, à la fin de ses études du violon, Enesco est récompensé du Premier prix, au même concours et c’est à cette occasion qu’il reçut un précieux violon Bernardel, inscrit de son nom.

"En tant que violoniste, j'ai fait mes débuts à Paris en 1900, puis j'ai joué dans de nombreux pays d'Europe,  Belgique,  Pays-Bas, Allemagne, Suisse ...", disait George Enescu en parlant de son début.

C’est toujours dans la capitale de la France qu’il fonda deux formations de musique instrumentale: un trio avec piano en 1902 (avec le pianiste Alfredo Casella et le violoncelliste Louis Fournier) et un quatuor à cordes en 1904 (avec le violoniste Fritz Schneider, le violiste Henri Casadesus et le violoncelliste Louis Fournier).
Au commencement de la Première Guerre mondiale (1914), Georges Enesco obtint un permis de séjour en France et un permis de libre circulation, pour pouvoir donner des récitals de charité en Roumanie comme en France. Les fonds obtenus lors des concerts à Paris sont donnés à l'Association des femmes françaises, pour les réfugiées, les évacuées et les victimes de guerre, ainsi que pour les soldats blessés. Une fois la Roumanie entrée en guerre (en 1916), Enesco se réfugia à Iasi, où, avec d'autres artistes roumains et  mena une intense activité à des fins charitables.

L'époque entre-deux-guerres est sans aucun doute la période de maturité artistique du musicien. C’est l’époque de l’achèvement de certaines œuvres musicales, de la synthèse de composition originale entre la musique occidentale européenne et la musique roumaine traditionnelle et surtout son achèvement en tant que personnalité singulière par sa plurivalence et sa vision artistique.

À l'occasion de son cinquantième anniversaire, Enesco est célébré à Paris. La célèbre publication Le Monde Musical lui dédie le numéro 11 du 30 novembre 1931. La même année, la ville de Paris décerne au maître („célèbre compositeur et violoniste virtuose roumain, membre correspondant de l'Institut de France et officier de la Légion d'honneur”), le diplôme d'honneur et la médaille d'or.

Le 13 mars 1936 a lieu à l'Opéra de Paris la première absolue de l’opéra Œdipe. Résultat d’un long processus de création, ce monumental opus est sans aucun doute un chef-d’œuvre du XXe siècle.

En 1946, à cause du nouveau régime politique installé en Roumanie, Georges Enesco quitta définitivement son pays d'origine. Après une tournée de quelques mois au Canada et aux États-Unis, le musicien roumain arriva en France, où il allait vivre jusqu'à la fin de ses jours.

Durant les années d'exil, à cause de ses problèmes de santé, il se voit obligé à renoncer peu à peu à la vie de concerts et centrer ses préoccupations autour de l’activité de pédagogue. Il donne des cours de violon et des conférences à l’Ecole Instrumentale Yvonne Astruc, à l'École Normale de Musique et au Conservatoire National de Musique et de Déclamation de Paris, mais aussi à l'Académie de Musique Chigiana à Sienne, à la David Mannes Music School (New York), à l'Université de Illinois, ainsi que des cours d’été annuels dans les villes anglaises de Brighton et de Bryanstone.

En automne 1951, Enesco donne le musicologue français Bernard Gavoty fait une série de 20 interviews avec Enesco, transmises la même année par la Radiodiffusion française (RDF) sous le titre Entretiens avec Georges Enesco. Ces entretiens radiophoniques deviennent, en 1955, le document de base du volume Les souvenirs de Georges Enesco, publié par l'auteur après une révision et une correction du manuscrit faites par Enesco lui-même.

Le musicien roumain a quitté ce monde le 4 mai 1955 et il est enterré dans le célèbre cimetière Père-Lachaise, à côté du compositeur Hector Berlioz.

Le concept de l’exposition:

Il a donné des récitals et des concerts avec des renommés interprètes français, tels Alfred Cortot, Alfredo Casella, Eugène Wagner, Lucien Wurmser, Henri Lauth, François Cholé, Marcel Ciampi (pianistes), Jacques Thibaud (violoniste), Joseph Salmon, Louis Fournier (violoncellistes), ou des chefs d’orchestre prestigieux – Edouard Colonne, Pierre Monteux, H.M. Rabaud, Gabriel Pierné, Philippe Gaubert, Fernand Oubradous -, en abordant un répertoire varié.

Nouveau Théâtre, Théâtre des Arts, Salle Gaveau, Salle Pleyel, Salle Erard, Théâtre du Châtelet, Opéra Garnier, ainsi que la Salle de l'École Normale de Musique de Paris sont seulement quelques-unes des salles de concert de la capitale française où 18 sur 33 opus d’Enesco, ainsi que quelques autres œuvres inédits sans nombre opus, ont été présentés, en première audition absolue. Parmi ceux-ci, on mentionne Trois chansons sur des paroles de Jules Lemaître et Sully Prudhomme op. 4, Variations pour deux pianos op. 5 (dans l'interprétation d'Edouard Risler et Alfred Cortot, à qui l'œuvre est dédiée), la Deuxième sonate pour piano et violon op. 6 (interprété par le violoniste Jacques Thibaud et par Enescu lui-même), Octuor pour quatre violons, deux altos et deux violoncelles op. 7, Concert symphonie pour violoncelle et orchestre en mineur et op. 8, Symphonie no. 1 en mi bémol majeur op. 13 (Orchestre Colonne, chef d'orchestre Edouard Colonne), Dixtuor pour deux flûtes, hautbois, cor anglais, deux clarinettes, deux bassons et deux cors op. 14, Sept chansons de Clément Marot op. 15, Quatuor pour piano, violon, alto et violoncelle op. 16, L'ombre est bleue pour voix et piano, sur un poème de Fernand Gregh op. 19, Symphonie no. 3 en majeur op. 21, Œdipe op. 23, Sonate pour piano (ré majeur) op. 24 non. 3 (interprétée par Marcel Ciampi), Sonates pour piano et violoncelle, op. 26 no. 1 et no. 2, Symphonie de chambre op. 33.

"La place d’Enesco dans la musique française serait très importante même si nous ne prenions en compte que ses créations du début du siècle. En effet, la Deuxième sonate pour violon et piano, écrite en 1898, n’est en rien inférieure aux sonates de l’époque. Personnellement, je la préfère de loin à la Sonate de Guillaume Lekeu ou à d’autres. La symphonie I supporte facilement la comparaison avec la symphonie d’un Ernest Chausson, et l’Octuor ou le Dixtuor se retrouvent dans les premières lignes de la musique française du début du XXe siècle.”

Le succès du musicien Georges Enesco en France a été mis en évidence dans un nombre impressionnant de chroniques, d'essais, d'articles dans la presse française (Le Figaro, Journal Musical, Musical Le Monde, Journal de Débats, La Chronique des Arts etc.) et confirmé par les distinctions reçues tout au long de sa vie: le Prix Pleyel décerné par la Revue Musica de Paris (1903), la Légion d’honneur de France au rang de chevalier (1913), officier (1924), commandant (1936), membre correspondant de l’Institut de France – Académie des Beaux-Arts (1929), Diplôme de Médaille d’Honneur offert par la Société des Arts - Science - Lettres, sous le haut patronage du Ministère de l’Instruction publique et des Arts (1931), le Grand Prix du Disque décerné par la Revue Candide à Paris pour enregistrement du Concert pour deux violons et orchestre en ré mineur de J.S Bach, interprété par Georges Enesco et Yehudi Menuhin (1933).

Realizatori / Réalisateurs:
Cristina Andrei
Adina Sibianu

Grafician / Graphiste:
Oana Carianopol

Festivalul Internațional George Enescu este un
eveniment desfășurat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României.
Proiect cultural finanțat de
Guvernul României prin Ministerul Culturii.