George Enescu şi Societatea Compozitorilor Români

Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la fondarea Societăţii Compozitorilor Români (2 noiembrie 1920), astăzi Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, instituţie artistică de prestigiu naţional, al cărei prim-preşedinte a fost George Enescu.

Încă din clipa când a pătruns, ca tânăr compozitor, în S.A.C.E.M. (Société des Auteurs, Compositeurs et Editeurs de Musique) din Paris (1902), George Enescu s-a gândit să pună bazele unei asociaţii profesionale de creatori, similare celei din Franţa, spre a aduna la un loc pe toţi compozitorii români. La Bucureşti, luase deja fiinţă Societatea Scriitorilor Români (1908), dar muzicienii noştri nu au reuşit să se organizeze decât după Unirea cea Mare (1918). La înfăptuirea acestui deziderat au contribuit, alături de George Enescu, personalități ale muzicii românești, printre care Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu.

În acest context, expoziţia „George Enescu şi Societatea Compozitorilor Români” relevă eforturile artistului pentru afirmarea – pe plan naţional şi universal – a şcolii muzicale naţionale, a muzicienilor şi instituţiilor artei sunetelor româneşti din prima jumătate a sec. XX, aducând în prim-plan o serie de acțiuni inițiate de muzician. Astfel, a fondat Premiul Naţional de Compoziţie pe care l-a acordat timp de peste trei decenii (1913-1946), pe timpul primului război mondial, i-a adunat, la Iaşi, pe toţi interpreţii şi creatorii în jurul Conservatorului, Orchestrei Simfonice şi a Operei Române, pregătind astfel împlinirea „visului”unor instituţii şi asociaţii muzicale naţionale. A dirijat prime audiţii de muzică românească atât în ţară, cât şi peste hotare (mai ales cu prilejul celor două Expoziţii Universale de la Paris – 1937 şi New York – 1939). A intervenit pe lângă autorități în sprijinul acţiunilor Societăţii Compozitorilor Români (tiparul, arhivele de folclor, simpozioanele ştiinţifice ş.a), a atras Casa Regală şi Academia Română să se implice în mişcarea muzicală iniţiată de asociaţia creatorilor, a stabilit legături cu muzicienii străini (Béla Bartók), în vederea promovării muzicii româneşti. În ciuda timpului restrâns pe care i l-a oferit activitatea sa de dirijor, violonist şi profesor peste hotare, George Enescu a fost prezent cu regularitate în mijlocul colegilor de la Societatea Compozitorilor Români. Chiar după ce a părăsit definitiv patria, în 1946 (o dată cu instaurarea regimului totalitar în România), George Enescu a continuat – prin corespondenţă, întâlniri profesionale – să menţină legături strânse cu majoritatea colegilor săi de breaslă.

Prin intermediul documentelor inedite sau puţin cunoscute din viaţa maestrului, aflate în arhiva instituţiei, în arhiva Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România şi în diverse colecţii particulare, expoziţia de faţă confirmă implicarea permanentă a genialului fondator al şcolii noastre moderne de compoziţie în mişcarea de promovare a tinerelor talente autohtone din prima jumătate a sec. XX.