Autor: Camelia Anca Sârbu
Anul 1923 reprezintă un reper în cariera muzicianului român, pentru că marchează începutul legăturii sale cu lumea muzicală americană, care se va dovedi solidă și de lungă durată.
Deși nu ajunsese până atunci pe aceste meleaguri, Enescu era cunoscut peste ocean în calitate de compozitor, prin Rapsodiile sale devenite deja populare, prin Simfonia I, prin Suita I pentru orchestră (dirijată memorabil de Gustav Mahler la New York, în 1911), cât și prin alte câteva lucrări camerale care au fost foarte bine primite de publicul american.
Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, aproape anual, întreprinde turnee în America (în primele luni ale anului, excepție fac anii 1927, 1931, 1934-1936). Dacă în turneele și concertele susținute în Europa, muzicianul era invitat în special în calitate de violonist, turneul din America, din anul 1923, se adresează în primul rând dirijorului și compozitorului român. Este, poate, motivul pentru care acest prim turneu în America devine foarte atractiv pentru Enescu, ținând cont și de afinitățile sale cunoscute pentru compoziție și dirijat.
În aproximativ șase săptămâni de concerte susținute începând din data de 2 ianuarie 1923, Enescu a condus cu succes renumita Orchestră Filarmonică din Philadelphia (în câteva orașe din nord-estul țării, Philadelpihia, Washington, Baltimore și Pittsburgh), dar și alte două mari orchestre americane, Orchestra Simfonică din Boston și cea din Detroit.
Încă din primele concerte, a rămas plăcut surprins de ospitalitatea cu care a fost întâmpinat, de dăruirea și profesionalismul interpreților orchestrei din Philadelpihia. La finalul turneului, aceștia i-au oferit, în semn de admirație, un ceasornic cu inscripția: „To George Enesco, from the Members of the Philadelphia Orchester, 1923”.
Din două articole extrase din arhiva M.N.G.E. (publicate în New York American și Philadelphia Inquirer) se desprinde faptul că primele concerte au avut un program similar, două celebre lucrări compuse de Enescu, Rapsodia română op. 11 nr. 2 și Simfonia I op. 13, au fost dirijate de el însuși. În plus, primul concert de la Carnegie Hall (New York) a cuprins Simfonia Patetica de Ceaikovski, iar al doilea – Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms (Enescu trecând la ipostaza de solist).
Etosului aparte degajat de sonoritățile preluate din muzica folclorică românească, dar și orchestrația enesciană ingenioasă au frapat publicul american. În acest sens, în cronica celui de-al doilea concert, un autor (neidentificat) care publică în Philadelphia Inquirer apreciază Rapsodia a II-a pentru „melodica sa fluentă, orchestrația colorată și savoarea exotică”.
Despre Simfonia I, Max Smith relatează în articolul său intitulat „George Enesco Makes Bow to American Public” că are „un conținut nobil, exprimat printr-un stil direct și sincer”.
Fără să se avânte în aprecieri excesive, cronicarii sunt încântați și de prestațiile sale ca dirijor și solist – violonist. Dacă în primul concert Enescu a dat impresia că „nu este nimic teatral sau pompos” în maniera sa de a dirija, în al doilea concert „știa exact ce vrea, iar cu o orchestră de asemenea calibru nici nu era greu să obțină.”
În ceea ce privește interpretarea Concertului pentru vioară și orchestră de Brahms, autorul sesizează că „tehnica sa se distinge prin eleganța caracteristică a școlii franceze și a meritat aplauzele pe care le-a stârnit.”
Articolele sunt publicate în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol V (1923-1931), Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2012, pp. 29-32.