Rapsodia este un gen popular abordat de mulţi compozitori în perioada romantică, mulţi dintre ei reprezentanţi ai şcolilor naţionale: Johannes Brahms (Rapsodiile ungare), Franz Liszt (Rapsodiile ungare), Edouard Lalo (Rapsodia spaniolă – care este o lucrare pentru orchestră şi instrument solist, deci un concert de vioară) şi bineînţeles George Enescu (Rapsodiile române) etc.
De obicei, rapsodia este o lucrare miniaturală pentru orchestră (dar apare în creaţia multor compozitori şi ca lucrare pentru pian), ce are la bază melodii, de cele mai multe ori de inspiraţie folclorică, prezentate sub forma unui grupaj de tip potpuriu (în terminologia de specialitate “rapsodia” este sinonim cu “potpuriu”).
George Enescu a compus două astfel de lucrări, în anii tinereţii creatoare – primii ani ai secolului XX (1901-1902). Rapsodia română nr. 1 în La major şi Rapsodia română nr. 2 în Re major (ambele op. 11) sunt cele mai cunoscute piese orchestrale ale sale, pe lângă Poema Română, Suitele şi Simfoniile pentru orchestră.
Prima audiţie absolută a rapsodiilor a avut loc la 23 februarie 1903 chiar sub bagheta dirijorală a compozitorului, la Ateneul Român din Bucureşti. Pentru restul programului din cadrul concertului, bagheta a fost preluată de dirijorul Eduard Wachmann, fondatorul orchestrei simfonice de la începutul secolului XX din Bucureşti, important animator al vieţii muzicale din capitală. Aprecierea acestuia faţă de Enescu, tânăr compozitor-dirijor – avea doar 22 de ani când apărea în această dublă ipostază pe prima scenă de concert a ţării (şi nu era pentru prima oară când se întâmpla acest lucru!, dacă ne aducem aminte de Poema Română) – stă înscrisă pe ramura de stejar din metal argintat oferită cadou acestui talentat muzician: “Violonistului şi compozitorului român George Enescu”.
Caracterul exotic (în materie de muzică, pentru acea perioadă a începutului de secol XX tot ce venea din estul Franţei şi Austriei era considerat exotic, adică nou, nemaiîntâlnit) al celor două lucrări, precum şi dinamismul, frumuseţea melodică şi mai ales orchestraţia spectaculoasă au făcut ca aceste piese să intre repede în repertoriul marilor orchestre şi să fie interpretate în concert ori în înregistrări discografice de către majoritatea marilor dirijori ai lumii.
Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, în lucrările sale putând fi recunoscute influenţe ale stilului romantic monumental caracteristic lui Richard Wagner (cum ar fi în Simfonia nr. 1), ale muzicii franceze (ca de exemplu în Cântecele pe versuri de Clément Marot) sau tendinţe neo-baroce (în Suita orchestrală nr. 2). Peste toate acestea Enescu a adus o exprimare modernă cu totul personală, recognoscibilă mai ales în muzica de cameră, în opera Oedip sau în Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influenţa folclorului românesc, care străbate multe dintre lucrările sale, fiind evidentă în cele două Rapsodii Române, în Sonata a III-a “în caracter popular românesc” pentru pian şi vioară, sau în Suita a III-a pentru orchestră, “Săteasca”.
Celebritatea internaţională a lui George Enescu – de care era el însuşi intrigat – se datorează în special Rapsodiei Române nr. 1. Această lucrare a ajuns atât de cunoscută încă din timpul vieţii compozitorului, fiind auzită auzită şi peste mări şi ţări, în SUA, sub bagheta mareluli dirijor Leopold Stokowski, cu Orchestra Filarmonică din Philadelphia.
