În amintirea lui Horia Bernea (14.09.1938 - 04.12.2000)

Dor de Horia Bernea

În iarna ce sta să vină a anului 2000, Moșii cei buni și darnici au adus un dar amar: vestea plecării definitive a pictorului Horia Bernea, prieten prețuit al Tescanilor, la rându-i, mare iubitor al locului.

În anii în care iubirea pentru Tescani ne-a adus împreună, dar și prețuirea reciprocă, am cunoscut un om fascinant, rafinat, sensibil și autoritar, selectiv, ce știa pune bariere celor pe care nu-i plăcea și total deschis în relația cu cei pe care îi dorea în preajmă.

Nu avea seamăn în nimic: de la felul în care picta, gândea, perora, trăia prietenia, până la cel în care își organiza ziua.

Golul pe care l-a lăsat în mintea și sufletul meu a fost ajutat de un telefon surpriză primit acum mulți ani, de Mihail și Gavril, de la Marga Bernea, soția lui Horia Bernea. De atunci, relația noastră de camaraderie continuă și pentru asta îi mulțumesc.

Cumva, este mereu prezent la Tescani. Nu e an în care în decembrie, și nu numai,  să nu aducem aminte iarna mai înghețată parcă ca oricare alta, cea în care ne-a părăsit.
Îmi aduc aminte un moment anume: când vestea a ajuns la Tescani, tanti Lenuța, bucătăreasa iscusită, a spus o vorbă ce nu poate fi uitată: “domnu' Bernea a murit de mai mare dragu' ”. Așa e. Pentru noi, cei care am rămas, nu.

Acum câteva zile, Cristina, soția pictorului Mihai Sârbulescu, a dat finalul firesc unei discuții între prieteni despre Horia Bernea: „Fericiți cei care l-au cunoscut!” Cât de adevărat!

Gabriela Ilaș, 
Tescani, decembrie 2025

Horia Bernea la Tescani

„Gabriela, unde ești?” Început de dimineață.
Gabriela Ilaș se află în biblioteca Așezământului de Cultură, aude strigarea, dar nu răspunde.

Horia Bernea irumpe în ușa bibliotecii.
„Aici eram!”, spune simplu Gabriela.

Horia Bernea are nevoie de un tovarăș pentru a savura cafeaua fierbinte din zorii zilei...

El a fost, este, regele absolut al Tescani lor. Clădirea Merăriei, unde îi plăcea lui să locuiască, a fost botezată, popular, „Bernărie”. S-a construit la Tescani un atelier anume pentru Bernea – și după indicațiile lui.

Până și pe ușa sălii de protocol a așezământului apăruse, în ultimii ani de viață ai pictorului, inscripția: „Sala de lectură Horia Bernea”.

Bernea hotăra, în funcție de timpul lui liber, ora la care se servea cafeaua cu prăjituri, după-amiaza, pentru amatorii de five o’clock.

Bernea se amesteca în discuțiile oricui, la masă, pentru a pune ordine în idei. Striga dintr-un capăt al mesei până în celălalt, spre a se face auzit.

Vroia să fie prezent peste tot și izbutea lucrul acesta. Prezența lui Bernea dădea Tescani lor un suflu foarte aparte.

A pictat la Tescani mult și bine. Și, mai cu seamă, de toate: Peisaj, de la Valea Tazlăului, trecând peste șirul de plopi, plutitor ca niște duhuri ale locului, pe culmea dealului, coborând prin livada cu meri, și până în minunatul, de odinioară, parc al conacului, unde se deschideau alte zări.

Prapori și Coloane, văzute din alt unghi al sufletului său, mănăstirea Văratec… Chiar și Nud.

Este ca și cum aici, la Tescani, se simțea în patria lui, pretutindeni!

Iar Tescanii i-au răspuns cu aceeași nemărginită dragoste.

Mihai Sârbulescu ,
București, decembrie 2025

Horia Bernea 25

Pe Horia Bernea l-am întâlnit prima dată la Tescani, prin 1985. Aveam 16 ani, venisem cu mama și fratele meu. Nu știam atunci că este un pictor mare și chiar dacă auzisem asta, eram încă un copil.

Peste câțiva ani însă, când eram student, l-am descoperit și i-am văzut mai multe expoziții. Apoi ne-am cunoscut mai bine, în primele tabere de pictură la care am participat: Măgura si Tescani.

În 1997 am devenit vecini la Otopeni. Horia Bernea își construise un atelier de pictură si o casă. Noi aveam o casă minusculă si o grădină mare. Ne-am vizitat reciproc și au fost câteva seri memorabile, unele chiar la Florin Ciubotaru , vecin și el cu noi, cel care ne-a strâns pe toți acolo.

Pe 4 decembrie 2000, auzeam la radio, neașteptata veste.. Rămăsesem mut și speram ca informația să fie falsă. O pierdusem pe mama de două luni și noua veste urma să lase în urmă un final de an foarte trist.

Astăzi, după douazecisicinci de ani de la plecarea lui Horia Bernea, realizez cât de mult ne lipsește și că nu te mai poți întâlni într-o viață cu un astfel de artist. Era fascinant atât ca pictor, dar și ca om.

Purta cu el un fel de energie.. ceva cu care-i cucerea pe cei din jur. Participarea sa în taberele de pictură era totdeauna un eveniment mult așteptat. Prezența lui impunea.

Trusa lui de pictură, pensulele, șasiurile, pânzele, caietul cu aquarele, toate erau mici bijuterii. Cu un pas apăsat, elegant și sigur, a străbătut mulți ani peisajul, l-a privit, l-a cercetat și pictat în stilul sau unic.

De câte ori ajung la Tescani, revăd cu mare bucurie lucrarile pe care le-a realizat aici. Si de multe ori in căutarea motivului, mă așez în același loc în care își punea șevaletul, în încercarea de a descâlci puțin frunzișul pe care l-a pictat și el.

Prezența lui la Tescani și preocuparea sa pentru peisaj, vor rămâne mult timp în memoria acestui loc și sper că Horia Bernea va inspira noi generații.

Doresc să adaug o notă de jurnal a pictorului și profesorului meu Vladimir Zamfirescu, pe care am găsit-o dupa plecarea lui Mirel :

„Mă obsedează atelierul de lângă al meu în care a lucrat H.Bernea. Foarte mare pictor! Cred că praful iscat în urma carelor cu boi ale lui N.Grigorescu avea ceva din ceața Atlanticului. „Praful” din tablourile lui Bernea este colbul românesc. Tot ce făcea era „românesc”, cu firescul artei țărănești dus pe cele mai înalte sinteze ale artei culte. Se apropie cel mai mult de dramatismul lui I. Andreescu. Horia era obsedat de luciditate, dar luciditatea lui era de o poezie fără egal. Autoportretele lui... Acolo unde e Horia, cu siguranță stă printre arhangheli.„

Tudor Haschke Marinescu,
Podu Doamnei, decembrie 2025