Bartók Béla și George Enescu, destine sub semnul inovației

”Enescu și Bartók sunt pentru mine
oamenii cei mai mari pe care i-am cunoscut”
(Yehudi Menuhin, interviu pentru Radio Europa Liberă, 9 martie, 1997).

Muzeul Național „George Enescu” și Institutul de Muzicologie – Arhivele Bartók din cadrul Academiei Maghiare de Științe prezintă expoziția „Bartók Béla și George Enescu, destine sub semnul inovației”, un eveniment dedicat comemorării a două figuri esențiale ale muzicii secolului XX: Bartók Béla – 80 de ani de la trecerea în eternitate, și George Enescu – 70 de ani.

Expoziția va fi găzduită de Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar București (str. Gina Patrichi nr. 8, sector 1), în perioada 17–25 noiembrie 2025. Publicul este invitat să descopere o colecție amplă de panouri foto-documentare, ce includ manuscrise, partituri, afișe, programe de sală, extrase de presă, corespondență și fotografii provenite din patrimoniul Muzeului Național „George Enescu” și al Arhivelor Bartók din Budapesta.
Realizatorii expoziției:sunt muzicologii Clemansa Liliana Firca, Florinela Popa, Laura Manolache – București și Vikárius László – Budapesta

Colaboratori: Rodica Giurgiu – Timișoara; Tibor Szász – Freiburg
Traduceri: Vikárius László, Cristina Ștefănescu,  Sabina Maria Draga Alexandru, Ștefan Firca
Grafică: Aurelian Popovici

Expoziția explorează întâlnirea dintre cei doi mari creatori, marcând posibilele interferențe artistice și afinități stilistice. George Enescu însuși îi dedica lui Bartók cuvinte elogioase, caracterizându-l drept „un mare maestru” și recunoscând contribuția sa esențială la cercetarea cântecului popular maghiar și românesc.
”Pe  Bartók  [l-am văzut ] la Bucureşti când am cântat împreună Sonata pentru vioară şi pian, în 1924. Deşi unora li se pare cam aspru, Béla Bartók e un mare maestru. Estetica lui, ritmul, coloritul îl aseamănă foarte mult cu Schönberg şi mai ales cu Stravinski. Cu toate acestea, nu exclude să fie constructiv. Prin adunările unui mare număr de cântece populare, Béla Bartók aduce un imens serviciu ţării noastre.” (Sursa: Adevărul.ro)

Vernisajul expoziției va avea loc marți, 18 noiembrie 2025, ora 19:00, la sediul Institutului Liszt. Evenimentul va fi prezentat de compozitoarea Irina Hasnaș.

Seara va continua cu un recital susținut de pianistul Szőcs Henrik, intitulat Hommage à Bartók. Programul este conceput ca un omagiu adus lui Bartók Béla, evidențiind universul său artistic.  In progra,  lucrări semnate de: George Enescu, Bartók Béla, Liszt Ferenc, Claude Debussy, Jean-Philippe Rameau, Frédéric Chopin, Dobos Dániel, Franz Liszt.

Recitalul propune o perspectivă atât muzicologică, cât și personală asupra compozitorului maghiar, evocând elemente ce i-au definit creația: modernitatea, relația cu natura, umorul, energia interioară și legătura profundă cu tradiția.

George Enescu și Béla Bartók

”Au văzut lumina zilei și și-au petrecut copilăria în sate din sud-estul Europei. Au prețuit folclorul și și-au modelat propriile limbaje componistice inspirați de acesta. În ceea ce-l privește pe Enescu, este poate mai puțin cunoscut că, asemenea lui Bartók, preocuparea pentru folclor, privit ca sursă de inspirație, l-a condus către elaborarea unor teorii și sisteme aduse în prim plan de cercetările unor reputați compozitori români din generația imediat următoare, precum Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah sau Aurel Stroe. Referindu-se la folclor, Enescu însuși, mărturisea într-un interviu publicat în 1927, de pildă, că „aici este viitorul muzicii noastre” și revenea, un an mai târziu, precizând: „întrevăd o dezvoltare posibilă în viitor. A crea în caracter românesc, fără aservirea la motiv”. Din această perspectivă, Enescu ne convinge prin propria creație că un „compozitor va putea să creeze, paralel cu muzica populară, dar prin alte mijloace, absolut personale, lucrări valoroase, asemănător caracterizate”.

Din nou asemănători, Enescu și Bartók au împletit armonios activitatea de creație, cu cea interpretativă: unul — îndeosebi violonist și dirijor, celălalt — pianist. Și-au cunoscut reciproc realizările și s-au stimat. Au cântat împreună. Confruntați cu schimbări politice potrivnice crezurilor personale, au ales calea exilului peste Ocean, Bartók stabilindu-se acolo, Enescu preferând să revină ulterior în Franța, la Paris. Au oferit generațiilor de după ei modele viabile de rostire artistică.

Prin intermediul imaginilor, pe baza unui material documentar în parte inedit, alcătuit din manuscrise, partituri tipărite, afișe, programe de sală, extrase de presă, pagini de corespondență, fotografii etc. — aflate îndeosebi în patrimoniul Muzeului Național „George Enescu” și al Arhivelor Bartók din Budapesta, care colaborează cu acest prilej pentru prima oară — ni se dezvăluie o surprinzător de consistentă relație artistică stabilită între cei doi muzicieni omagiați, Enescu și Bartók — personalități excepționale ale muzicii secolului XX.”

(Laura Manolache)

”Chiar dacă am considera faptul că Béla Bartók (1881-1945) și George Enescu (1881-1955)  s-au născut în același an, ca pe o simplă coincidență, apariția lor împreună la unul dintre concertele lui Bartók de la București, dedicat în exclusivitate muzicii acestuia, a avut o semnificație simbolică. În 20 octombrie 1924, Enescu i s- a alăturat lui Bartók, la acea dată proaspăt membru al Societății Compozitorilor Români, pentru a interpreta Sonata a 2-a pentru vioară și pian compusă de acesta din urmă (1920). Implicarea lui Bartók în muzica românească precum și în viața muzicală românească se baza în mod firesc pe autoritatea sa în folclorul românesc și pe compozițiile sale în stil românesc.

În pofida faptului că s-a născut și s-a format, în parte, în orașe aflate la confluența zonelor lingvistice românești din Ungaria acelor timpuri (Nagyszentmiklos/Sânniculau Mare, Nagyvarad/ Oradea și Beszterce/Bistrița), contactul personal pe care Bartók l- a avut cu românii, printre care cu Ion Bușiția, Dumitru Georgescu-Kiriac, sau, mai târziu, cu Constantin Brăiloiu, s-a datorat preocupărilor sale folclorice. S-a întâmplat ca în anul 1908, în timp ce culegea cântece ungare din Transilvania să descopere și câteva melodii românești. Apoi, între 1908 și 1909, el a întreprins în mod regulat unele călătorii de cercetare sistematică prin satele românești din Transilvania. Cercetările compozitorului maghiar asupra folclorului românesc, ca de altfel și asupra celui slovac, nu au fost inspirate doar de preocupările sale estetice și științifice, ci au inclus întotdeauna și o determinantă perspectivă socială.

Primul aranjament al unei melodii românești semnat de Bartók, precum și prima sa compoziție „originală” care integra și imita trăsăturile caracteristice ale unei astfel de melodii, au apărut sub numerele 5 și 6 din Șapte schițe pentru pian (1908-1910). Din acel moment cele mai variate tipuri și stiluri de cântece și dansuri populare românești au pătruns în arta sa componistică.
In afara celor Două Dansuri Românești „barbare” (1910), aranjamentele Colindelor Româneşti şi a Dansurilor Populare Românești (ambele din 1915), a celor două Rapsodii pentru vioară (1928 -1929), precum şi punerea pe note a libretului, semnat de compozitor, având la bază textele a două colinde din Cantata profana (1930), al său „credo personal” după cum el însuşi a denumit-o odată, de asemenea, alte compoziții nu tocmai evident „folclorice” și până la ultimele sale lucrări, inclusiv Sonata pentru vioară solo (1944), compusă de Bartók pentru Yehudi Menuhin, prietenul său şi totodată elevul lui Enescu, prezintă multe trăsături caracteristice izvorâte din acea cunoaştere unică a folclorului românesc. ”

(László Vikárius)