Hephzibah Menuhin – 105 ani de la naștere – O viață ca un film (1920 – 1981), de Irina Hasnaș, compozitoare

Într-un omagiu adus surorii sale, Yehudi Menuhin a scris: „Atât de binecuvântată de zei a fost încă de la începutul vieții sale, încât i-au dat numele ‘Hephzibah’, care înseamnă ‘cea așteptată cu bucurie, aducătoarea de viață’, căci deja emana o lumină pe care mi-o amintesc în ziua în care părinții mei și cu mine, fratele ei de patru ani, am întâmpinat-o cu încântare în casă. Iar acea strălucire nu m-a părăsit niciodată. Era una dintre acele ființe umane rare și alese pentru care a iubi însemna, pur și simplu, a sluji. Și în lumina ei, a sluji însemna a simți cu și pentru ceilalți cu o asemenea apropiere și înțelegere, încât putea împărtăși cele mai profunde dureri, cele mai mari temeri ale lor, cu un instinct și o intuiție proprii.”

Hephzibah a fost a doua dintre cei trei frați remarcabili ai familiei Menuhin. Toți au fost muzicieni – cel mai mare, Yehudi, a devenit cel mai mare violonist al vremii sale, Hephzibah a fost o pianistă celebră, iar cea mai mică, Yaltah, a fost de asemenea o pianistă apreciată.

Hephzibah Menuhin s-a născut pe 20 mai 1920 în San Francisco, unde părinții ei se mutaseră după nașterea lui Yehudi la New York, în 1916. În ciuda vieții de familie idilice prezentate în materialele de promovare, copilăria celor mici a fost departe de a fi fericită. Tatăl, Moshe, era un antreprenor abil, iar mama, Marutha, era manipulatoare și rece.

Turneele constante ale familiei le-au refuzat copiilor orice aparență de educație normală și, mai târziu, tot Marutha a fost cea care a aprobat căsătoriile copiilor ei.

Copiii au avut parte de foarte puțină educație formală. Yehudi își amintea că sora lui a petrecut doar cinci zile într-o școală din San Francisco, unde a fost catalogată ca având dificultăți de învățare. Părinții au retras-o și, într-un an, au învățat-o acasă să citească și să scrie fluent. Nu a mai mers niciodată la școală.

La fel ca fratele ei, Hephzibah a demonstrat de timpuriu o genialitate muzicală. A început studiile de pian la vârsta de patru ani și a susținut primul ei recital în San Francisco în 1928, la vârsta de opt ani.

Timp de opt ani, a locuit între Franța, Elveția și Italia, studiind cu Rudolf Serkin la Basel și cu Marcel Ciampi la Paris. Ea și Yehudi cântau împreună la reuniunile de familie, iar în 1933 au realizat prima lor înregistrare – Sonata în La major de Mozart, K.526; acest disc a câștigat prestigiosul Premiu Candid pentru cel mai bun disc al anului. Debutul lor public a avut loc pe 13 octombrie 1934, la Salle Pleyel din Paris. Yehudi afirma că apropierea lor din copilărie   „s-a maturizat în muzică și a arătat că aveam un suflet siamez.” Au cântat în Town Hall din New York și în Queen’s Hall din Londra, iar Hephzibah a susținut recitaluri solo în cele mai mari orașe ale Europei și Americii.

În 1935, compania J. & N. Tait a organizat turneul australian al lui Yehudi Menuhin. Avea 19 ani; părinții și surorile lui l-au însoțit, deși nici Hephzibah, nici Yaltah nu au cântat în public. Totuși, „citeau tragedii franceze una alteia în Grădinile Botanice din Melbourne și apăreau în fotografii peste tot alături de persoanele potrivite.” În martie 1938, în culisele unui concert de la Royal Albert Hall, Bernard Heinze i-a prezentat pe Hephzibah și Yehudi fraților australieni Lindsay și Nola Lindsay, moștenitorii averii provenite din „Aspro”, celebra marcă farmaceutică australiană. Până la sfârșitul acelui an, Yehudi s-a căsătorit cu Nola la Londra, iar Hephzibah s-a căsătorit cu Lindsay, crescător de vite și pasionat de muzică, la reședința familiei Menuhin din Los Gatos, California.

La început, eliberată de sub controlul familiei, Hephzibah s-a adaptat cu bucurie vieții la ferma izolată de oi a soțului ei, „Terrinallum”, situată lângă Darlington, în districtul vestic al statului Victoria. Avea doar 18 ani, însă a îmbrățișat cu entuziasm viața rurală robustă, dedicându-se organizării unui serviciu de bibliotecă mobilă, educației copiilor și creșterii celor doi fii ai săi, Kronrod George și Marston. Și nu a abandonat niciodată muzica. Ea și Yehudi au cântat împreună de mai multe ori în timpul turneului acestuia din 1940 în Australia pentru compania J. & N. Tait. A susținut, de asemenea, numeroase recitaluri solo, a sprijinit inițiative locale precum Cvartetul Griller și Music Viva al lui Richard Goldner, și a legat prietenii cu numeroși muzicieni europeni refugiați care și-au găsit un nou început în Australia. Ea le-a oferit australienilor prima ocazie de a asculta Concertul nr. 2 pentru pian de Bartók, precum și alte lucrări mai puțin cunoscute. Când a fost programată să participe la Festivalul Brahms organizat de Bernard Heinze în 1947, o mie de persoane nu au mai putut intra, iar aglomerația a fost atât de mare încât atât solista, cât și dirijorul nu au reușit inițial să intre în Sala Primăriei din Melbourne.

Mai târziu, în 1947, în timpul unui zbor în străinătate împreună cu soțul și fiii ei, Hephzibah   l-a cunoscut pe omul de afaceri din Melbourne, Paul Morawetz, și familia acestuia. A cântat alături de Yehudi la New York și la Festivalul de Muzică ” Primăvară de la Praga”, într-un concert organizat de Morawetz.

Activitatea muzicală a continuat. În 1951, ea și Yehudi au cântat la inaugurarea Royal Festival Hall din Londra, apoi au susținut un turneu de concerte în Australia pentru J. & N. Tait. Hephzibah a continuat să susțină diverse cauze prin concerte și recitaluri și a cântat și a transmis în direct pentru ABC. La Sydney, a avut un succes răsunător ca solistă în concertul pentru pian al lui Juan José Castro, dirijat chiar de compozitor. A sprijinit și Asociația Națională a Taberelor Muzicale. Niciodată temătoare să-și exprime opiniile – uneori controversate – a atras titluri de ziar precum: „Pianista celebră numește televiziunea ‘îngrozitoare’” – „Televiziunea americană a avut aceeași influență negativă asupra copilului american ca și radioul, filmele și benzile desenate. Copiii din America și-au pierdut abilitatea de a se distra singuri. Stau lângă televizor, uitându-se la seriale oribile, pline de sânge, mestecând gumă. Sunt leneși, apatici și lipsiți total de inițiativă.”

Viața ei pasională și extraconjugală a devenit și mai publică atunci când s-a implicat cu Richard Hauser, un sociolog și comentator social vienez care se stabilise la Sydney împreună cu familia. Ea și-a părăsit soțul și copiii, a divorțat și s-a căsătorit cu Hauser în Sydney, în 1955; doi ani mai târziu, s-au mutat la Londra împreună cu fiica lor, Clara.

La Londra, soții Hauser au înființat Centrul pentru Drepturile și Responsabilitățile Omului. Casa lor era mereu deschisă pentru vagabonzi și alte persoane marginalizate. Hephzibah a fost, de asemenea, activă în cauze legate de pace și dezarmare. La sfârșitul anilor 1960, ea și soțul ei au înființat un adăpost pentru persoane defavorizate în zona sărăcăcioasă a docurilor londoneze din Bethnal Green. Au oferit adăpost mamelor necăsătorite, familiilor fără locuință, foștilor deținuți și tinerilor delicvenți. În 1977 a fost numită președintă a Ligii Internaționale a Femeilor pentru Pace și Libertate, organizație care militează pentru dezarmarea completă a tuturor națiunilor.

Și întotdeauna a existat muzica. În 1962, ea și Yehudi au făcut un turneu în Australia sub managementul comun al J. & N. Tait și ABC. În 1967, a plecat în turneu în Statele Unite și Canada alături de Yehudi și Orchestra Festivalului Menuhin, iar în Australia, pentru J.C. Williamson Ltd., în 1970 și 1975. În 1977 s-a întors în Australia pentru a face parte din juriul primei ediții a Concursului Internațional de Pian de la Sydney și a susținut un recital pentru Societatea Soirees Musicales din Melbourne, într-un concert la care fiul ei, Dr. Marston Nicholas, a apărut pentru prima dată în public ca violoncelist.

În 1979, Hephzibah Menuhin a susținut ultimele ei concerte în Australia, cântând alături de fratele său și Cvartetul de Coarde din Sydney. În ziarul The Australian, criticul Peter Burch nota: „Yehudi și Hephzibah fac muzică împreună de-o viață și cântă cu toată naturalețea și eleganța pe care le conferă o colaborare profundă. Totuși... nu există nici cea mai mică urmă de monotonie. Se simte că responsabilitatea pentru coerența interpretării revine tot mai mult abordării mai puțin introspective a lui Hephzibah.” Ultima lor apariție împreună a avut loc la Royal Festival Hall din Londra, în noiembrie 1979.

După o lungă suferință, Hephzibah Menuhin Hauser a murit la Londra pe 1 ianuarie 1981. Fiica ei vitregă, feminista australiană Eva Cox, a spus: „Tatăl meu, Richard Hauser, m-a făcut responsabilă pentru soarta lumii, dar mama mea vitregă, Hephzibah Menuhin, m-a ajutat să-mi pese de ceilalți. Ea, împreună cu mama mea, m-au învățat că femeile nu trebuie să tacă și să accepte pasiv abuzul de putere, nici în familie, nici în societate. Acesta este unul dintre fundamentele feminismului meu.” Fratele ei a scris despre ea: „Sensibilitatea lui Hephzibah era atât de profundă, încât nu avea nevoie de multe cuvinte. Era un instrument extraordinar, aproape o extensie a mea.” A dedicat concertul său de la Carnegie Hall din 22 februarie 1981 memoriei ei. „Istoria,” a scris criticul New York Times, „plutea în aer.”

Ca muzician, Hephzibah Menuhin era cea mai fericită interpretând Mozart, deși avea un repertoriu foarte vast. Înregistrările ei includ Cvintetul „Păstrăvul” de Schubert, alături de membri ai Cvartetului Amadeus, concerte de Mozart cu fratele ei la pupitrul dirijoral, trio-uri cu Yehudi și Maurice Gendron – o colaborare care a durat 25 de ani – și sonate cu Yehudi.

Bursa anuală „Hephzibah Menuhin Memorial”, în valoare de 8.000 de dolari, a fost înființată în 1980. Aceasta este acordată de un Consiliu Național pianistului australian cu vârsta între 18 și 25 de ani care oferă cea mai remarcabilă interpretare într-o competiție desfășurată alternativ la Melbourne și Sydney. Este administrată, de asemenea alternativ, de Facultatea de Muzică a Universității din Melbourne și de Conservatorul de Stat din New South Wales. În 1988, Yehudi Menuhin a susținut un concert la sala Robert Blackwood a Universității Monash pentru a strânge fonduri în sprijinul bursei.

Cu un an înainte, sora mai mică a lui Hephzibah, pianista Yaltah Menuhin, a cântat într-un concert comemorativ desfășurat în foaierul Hamer Hall din cadrul Centrului de Arte, unde cabina principală a soliștilor a fost denumită în onoarea lui Hephzibah.

În 1998, Curtis Levy a produs și regizat Hephzibah, un documentar emoționant și profund despre această femeie extraordinară. Documentarul include interviuri cu membri ai familiei, o colecție impresionantă de filmări de arhivă din viața de familie și scrisori ale lui Hephzibah, citite de actrița Kerry Armstrong. Coloana sonoră conține interpretări ale sale, adesea împreună cu Yehudi. Hephzibah a primit numeroase premii. (Documentare – Live Performance Australia- Hall of Fame)

George Enescu alături de discipolii săi, Yehudi și Hephzibah Menuhin (anii '30), fotografie din arhiva Muzeului Național „George Enescu”.

George Enescu. Violin Sonata No. 3 - Yehudi Menuhin (violin), Hephzibah Menuhin (piano); rec.1967