(lucrare prezentată în cadrul Simpozionului Internaţional „George Enescu”- 2011)
AU trecut 130 de ani de la nașterea lui George Enescu și peste o jumătate de veac de la moartea sa (1955), fără ca exegeții săi români sau străini (biografi, cercetători, analiști, monografi, documentariști) să dezlege „miracolul” unui muzician - născut la țară, într-un sat anonim(Liveni-Vârnav), inexistent pe harta României din sec. XIX , fără a parcurge sistematic nici o școală primară, liceală și universitară de-a lungul celor peste șapte decenii de viață – care a realizat o spectaculoasă carieră artistică de nivel universal. Compozitor, poliinstrumentist (violonist și pianist virtuoz, dar și organist, violist, violoncelist, flautist, clarinetist), pedagog, muzicianul George Enescu s-a dovedit însă și un remarcabil scriitor, excelent pictor și desenator, neîntrecut actor – calități adiacente unui profesionist, proprii doar personalităților de geniu, individualități de statură culturală renascentistă. Memoria muzicală enesciană, de-a dreptul fabuloasă (capabilă să rețină aproape instantaneu și pe timp îndelungat, un imens și complex repertoriu de operă, muzică simfonică sau camerală) care l-a singularizat în contextul epocii sale, a depășit limetele umane cele mai înzestrate din istoria muzicii sec. XX.
„Copil minune” – comparat de exegeții muzicali cu Mozart, Mendelssohn-Bartholdy, Liszt, Albéniz, Saint-Saëns, Prokofiev- micul muzician dintr-un sat uitat moldovenesc se visa compozitor de operă când era „în vârstă de 5 ani și un sfert”! Ajuns la etapa amintirilor (70 de ani), George Enescu îi mărturisea lui Bernard Gavoty că “la 4 ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad”… “pe la 8 ani am învățat să joc crochet”(golf-n.n.)…”cam în aceiași epocă, tata m-a învățat să călăresc” [1].
S-ar părea că muzicianul român a avut o copilărie fericită. Eroare! „Dacă aș îndrăzni să mă plâng- mărturisea George Enescu aceluiași Bernard Gavoty –aș face-o pentru a spune, că nu am fost un copil răsfățat, ci un copil adorat, până la exces, până la sufocare (sublinierea noastră)... Eram al optulea copil și totuși, copil unic: șapte frați și surori se născuseră până la mine... Dar nașterea mea le-a adus părinților mai multă spaimă decât bucurie: dacă aveau să-l piardă și pe acest al optulea copil al lor? Când mă gândesc la copilărie, simt încă în jurul meu vigilența înspăimântată în care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintâi alarmă, tremurau pentru mine. În această căldură de seră, sufocantă și tensionată, m-am maturizat prea repede. Și dacă astăzi sunt un bărbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicația cred că trebuie căutată în copilăria mea.”[2] În această atmosferă tensionată, s-a concretizat ideea salvatoare că George Enescu trebuie să-și afle școala...la domiciliu, în satul Cracalia, aparținând comunei Cordăreni, nu în satele Vârfu Câmpului, Zamostia și Vorniceni , unde părinții pierduseră o primă serie de 4 copii, născuți morți, și o a doua serie de 7 copii se prăpădiseră – la scurt interval, înainte de a împlini 12 ani, răpuși - doi de meningită și cinci (Aurel, Emil, Veronica, Costică, Ionel) de o molimă, de anghină difterică(1878)! [3]
Apariția ultimului copil (Gheorghe) și singurul supraviețuitor al Eneștilor, în satul Liveni-Vârnav la 7/19 august 1881, s-a transformat într-un eveniment cu multiple consecințe sociale, materiale, profesionale, care au schimbat radical cursul vieții acestei familii. Costache Enescu renunță la catedra de învățător, spre a se consacra agriculturii, unde va obține venituri materiale superioare. Arendând moșia de 86 de fălci a boierului Vasile Vârnav din Dorohoi în satul Liveni (1880-1883) și apoi moșia Institutului N Sofian din Botoșani, cifrată la 600 de fălci, din Cracalia (1883-1917), tatăl compozitorului devine un om înstărit, hotărât ferm să-i acode copilului –prin sacrificii materiale excepționale – o educație particulară de excepție. Așa se face, că însuși George Enescu, recunoștea la bătrânețe că „pământul și religia (aluzie la strămoșii preoți a soților Enescu – n.n.) au fost divinitățile copilăriei mele. Le-am rămas credincios- mărturisea în Les souvenirs (1955) – transferându-le în muzică.”
La vârsta de 5 ani, copilul minune din Liveni, a fost condus de tatăl său la Iași, unde a avut loc prima întâlnire cu profesorul și compozitorul Eduard Caudella (1841-1924), spre a i se confirma talentul și valențele artistice înnăscute ale precocelui muzician. În afara relatării pline de haz dintre maestru și „obrăznicuțul” copilaș, nici un biograf sau cercetător al lui Enescu, nu a intuit măcar din efectele ce au urmat (pe parcursul anilor, dar mai ales prin legătura sufletească care s-a stabilit între cei doi muzicieni) ce probleme au discutat Costache Enescu și Eduard Caudella referitor la procesul educațional care trebuia să urmeze în familia de la Cracalia și apoi peste hotare (la Viena, în primul rând) pentru formarea viitorului creator în privința culturii generale.
Tatăl lui Eduard Caudella, violoncelistul, profesorul și compozitorul Francisc Serafin Caudella (1812-1868), vienez de origine, fusese adus la Iași în 1848 de „cuconul Costăchel Sturdza, atunci Logofăt Mare (Ministru de Justiție sub Vodă Grigore Ghica) ca profesor de pian” la curtea boierească de la Șcheia din Moldova. “ În curtea acestei case splendide –nota Eduard în Memoriile mele (1916) –era o căsuță cu două odăițe foarte gentile și o bucătărie pe care Boerul ni le-a dat ca locuință. Aici, la vârsta de 9 ani, la 1850 am început a învăța vioara cu Dnul Paul Hette (francez), un excelent profesor de violină și șef de orchestră... În căsuța în care locuiam, s-a făcut multă muzică de cameră și într-un rând am avut marea onoare de-a avea între noi pe ilustrul și marele violoncelist François Servais care trecuse prin Iași venind de la Petersburg. Într-o seară, unde marele maestru n-a fost invitat aiurea, tatăl meu l-a rugat să petreacă această seară la noi și pe tânărul artist violonist Carol Graff, care... era un fost elev al fostului meu ilustru maestru Vieuxtemps. Afară de acești artiști, tatăl meu invitase pentru a completa cvartetul pe primul violonist de la Opera italiană (mi se pare Dnul Groenstein) și pe profesorul meu, Paul Hette.” [4]
Citind cu atenție aceste mărturii ale lui Eduard Caudella este greu să nu faci o legătură cu aceleași episoade, repetate peste două decenii (1891-1894) la Viena cu George Enescu, în casa profesorului său Joseph Hellmesberger-junior, relatate de George Enescu în Les souvenirs: “La nouă ani, trecusem în clasele superioare. Curând am părăsit pensiunea de familie unde fusesem instalat la început, ca să locuiesc la Joseph Hellmesberger-junior, fiul directorului Conservatorului. Gazda mea era violonist, al treilea dirijor al Operei și, urmându-i tatălui, continua să fie în fruntea Cvartetului Hellmesberger. În casa lui, asistam la ședințele de muzică de cameră care mă pasionau.”
Dacă în memoriile profesorului ieșean nu se face nici o referire expresă la întâlnirile copilului Enescu/Caudella din 1886 și 1888, în schimb în relatarea ultimilor săi ani de viață din perioada primului război mondial, există trei pagini “în semn de recunoștință” consacrate celor patru concerte ale maestrului în Capitala Moldovei (3,4,5 și 6 mai 1918), unde a răsunat și Concertul nr.1 pentru vioară și orchestră de Eduard Caudella, tălmăcit de “geniul muzical” sub bagheta autorului. “Are o memorie formidabilă și nemaipomenită. E violonist eminent, pianist tot așa bun și compozitor de un talent de invențiune și știință excepțională, rivalizând cu cei dintâi compozitori moderni.” [5]
Încurajat de aprecierile extrem de favorabile după prima întâlnire de la Iași(1886) privind aptitudinile “copilului minune” din Liveni, încălzit de educația primară, descrisă cu lux de amănunte din casa părintească de la Șcheia, îndemnat să-i angajeze micului George un dascăl capabil să-i acorde primele noțiuni de scriere muzicală și de îndrumare la vioară, Costache Enescu s-a reîntors la Cracalia cu sufletul deschis să-i acorde unicului său vlăstar toate condițiile de studii preșcolare pentru viitoarea întâlnire cu Eduard Caudella, fixată peste doi ani. Deși autodidact în muzică (cânta la vioară, dirijase cor la școlile pe unde trecuse ca învățător, ținuse chiar și strana bisericii ca fiu de preot ortodox la Zvoriștea, Vârfu Câmpului și Vorniceni), totuși Costache Enescu își depășise condiția de muzicant amator de țară (cunoștea notele, citise cărți de istoria muzicii, dispunea de partituri de romanțe și piese de dansuri la modă-valsuri, polci, hore). Învățase singur limba franceză și frecventa saloanele și cercurile boierilor moldoveni și bucovineni (Alexandru Moruzzi, dr. Constantin Vârnav, Vogoride, Constantin Buchenthal, Gheorghe Ananiescu, Ion Alexandrescu, Gheorghe Urziceanu –profesorul ieșean care l-a introdus în casa maestrului Eduard Caudella). Prin intermediul familiei Vogoride a cunoscut-o pe Maria Cosmovici, care îi va deveni soție. Aceasta urmase pensionul de fete din Cernăuți și învățase să cânte la pian și chitară. Așadar, muzica –în familia Eneștilor- era la ea acasă.
Arendarea moșiei de 600 de fălci a Institutului Nicoale Sofian a făcut din Costache Enescu un om înstărit al județului Dorohoi care a transformat conacul din Cracalia într-un adevărat centru de cultură al mediului sătesc moldovenesc.
Ca să administrezi o avere de circa 900 de hectare de pământ (echivalentul celor 600 de “fălci”, termen agricol folosit mai ales în Moldova în sec. XVII-XVIII, unde o “falcă” corespundea cu 14.323 metri pătrați!) trebuia să dispui de o energie fizică ieșită din comun și o “armată” de oameni care să lucreze temeinic pe un teren de coline, refractar culturilor de șes. Totuși, după numai 5 ani, Costache Enescu a reușit să-și trimită copilul, soția și educatoarea particulară la Viena, să suporte cheltuielile de deplasare bianuale Cracalia-Viena-Cracalia, să susțină două case separate (la Mihaileni și Cracalia) în urma separării de soție, prin bună înțelegere din motive de boală, precum și o a treia casă cu chirie –la Viena și mai târziu la Paris, pe toată durata studiilor lui George peste hotare, neprecupețind nici un efort financiar pentru sprijinirea carierei artistice a fiului său. A mers atât de departe cu cheltuielile de la Cracalia încât a aranjat chiar și un teren de crochet(golf) pentru invitații străini ai copilului, aduși din străinătate pe timpul vacanțelor de vară! Fără îndoială, că cea mai spectaculoasă realizare culturală a lui Costache Enescu a rămas acea Homeschool(Școală la domiciliu), nesemnalată până astăzi de nici un exeget al muzicianului.
Începând din prima jumătate a sec XIX, când rețeaua școlilor primare și gimnaziale nu era prea dezvoltată în Moldova și Țara Românească, o serie de familii boierești care își aveau sediile moșiilor departe de orașe, au început să-și angajeze profesori particulari de limbi străine, muzică, dans și pictură, aduși special din străinatate, pentru educația odraslelor (mai ales a fetelor). Familiile Moruzzi, Sturdza, Florescu, Negri, Bibescu, Burada, Miclescu, Balș, Cantacuzino, Filipescu, Ghika, Golescu, Negruzzi, Rosetti, Știrbey – sunt doar o parte din cele care au practicat Homeschool(Școală acasă), pe lângă propriile locuințe de la sate (Șcheia, Comănești, Florești, Balș etc.) dar și orașe (Iași, Vaslui, București, Brăila, Galați, Focșani ș.a.). Unii educatori și profesori străini nu au mai părăsit Principatele Române, preluând catedre în învățământul nostru ( Conservatoare, Școli de meserii și arte). Așa a apărut în casa lui Costache Enescu o “guvernantă” franceză Lydie Cèdre, recomandată de familia Nicolae Vernescu, care a avut un rol – pare-se decisiv- în educația primară a copilului George Enescu.
Din păcate numele acestei profesoare de franceză, engleză și germană, de pian, de artă plastică, de maniere în societate, de inițiere în sport(golf), filatelie, muzeistică etc., nu apare nici în Les Souvenirs de George Enescu, nici în primele monografii și biografii (semnate de Maximilian Costin, Dumitru Furtună, Virgil Gheorghiu, Andrei Tudor, Emanoil Ciomac etc). Până și în cea mai amplă lucrare academică despre George Enescu (1971) în doua volume (coordonată de Mircea Voicana), numele Lydiei Cèdre nu apare în Indicele final (deși este citat în text!). “La Viena- preciza George Enescu în Convorbirile cu Bernard Gavoty- am fost dat în grija unei institutoare (institutrice- în original, n.n.) cu care am învățat întradevăr această limbă (franceză) la care îmi plăceau nazalizările și am încercat să o stăpânesc bine, în ciuda dificultăților... La Viena, am învățat firește germana și un pic de engleză”. Nici o nominalizare.
Dar la despărțirea definitivă de Lydie Cèdre, copilul în vârstă de 10 ani, îi scria în limba franceză –la 10 mai 1891- o epistolă din Viena:”Nu fiți îngrijorată Domnișoară că am să vă uit, toată viața mea am să mă gândesc la D-voastră și la bunătatea D-voastră în ceea ce mă privește...La revedere, scumpa mea D-șoară. Elevul D-voastră care vă iubește din tot sufletul. G. Enescu”. [6] Emoționante rânduri care nu mai au nevoie de nici un comentariu.
Dacă pentru copilul din Liveni, Lydia Cèdre a însemnat o “institutoare”, o indispensabilă “profesoară”, în schimb pentru soții Enescu a devenit un autentic membru al familiei. Costache Enescu o adora, Maria Enescu o diviniza, iar Tinca Enescu (sora lui Costache) o socotea ca o intimă confidentă. Prietenii familiei din Cracalia o considerau “educatoarea” lui George. Unii cercetători au denumit-o însă “guvernantă”, alții “menajeră”. Dacă ambele denumiri nu ar avea un sens peiorativ, am putea afirma că –în realitate- Lydia Cèdre ar merita să rămână în posteritate cu întregul cumul de titulaturi, fiindcă a fost de fapt “îngerul păzitor” al copilului, privit de toți apropiații ca un fragil bibelou de porțelan, expus permanent să se…“spargă”. “Copilăria mea a fost atât de ciudată. Poate cineva să-și închipuie-nota în Les souvenirs- că de frica vreunei contaminări, morală sau fizică, în primii mei ani, nu am avut nici un coleg de studiu, nici un tovarăș de viață”. Educatoarea franceză le-a risipit însă tuturor- prin grija ei de veritabilă “mamă” adoptivă – orice apăsare, orice teamă de o nouă catastrofă. Și totuși, inevitabilul a venit de această dată ca un trăznet din partea Mariei Enescu: medicii i-au descoperit o tumoră malignă la uter, exact în toamna anului 1888, când copilul urma să înceapă cursurile de vioară la Viena. Operația urgentă la o clinică din Capitala Austriei, revenirea în țară pentru îndelungata convalescență, plecarea iminentă la studii în străinatate a copilului, sugerată de profesorul Eduard Caudella după cea de a doua întâlnire de la Iași l-au determinat pe Costache Enescu să o angajeze imediat pe Lydie Cèdre, spre a nu întrerupe studiile „copilului minune” ce dădea semne de precocitate artistică indiscutabilă.
Ceva mai mult: metodicul și vizionarul arendaș din Cracalia a luat decizia surprinzătoare de a-și transforma locuința de la țară într-o școală particulară, destinată educației unicului său fiu, sub conducerea educatoarei franceze. Homeschool la Cracalia, sună cam extravagant la prima vedere, însă când există voință, perseverență, pricepere profesională și fonduri materiale – totul poate deveni realitate. Un pian pentru repetiții și lucru cotidian al viitorului compozitor, dar și pentru oaspeți români și străini, pentru recitaluri la 4 mâini –a apărut în holul casei de la țară. Pe timpul verilor și popasurilor lui George Enescu la Cracalia au cântat pe acest instrument muzicieni de la Dorohoi, Botoșani, Dumeni , Cernăuți, dar și de la Viena, Cannes și Paris (Karl Jeray, Joseph Hellmesberger-jr., Eva și Adrienne Rolland, Theodor Fuchs, Lydie Cèdre, Iosif Hommer, Matloche, Eugenia Enescu, Frossy Athanasescu, Eufrosina Aronovici etc).
Costache Enescu a plătit corepetitori, aduși de George din străinătate la Cracalia. Tot prin strădaniile sale s-au organizat concerte și recitaluri, invitând chiar și oameni de presă din Iași, Cernăuți, Dorohoi (ca Scipione I. Bădescu-de la Curierul Român). Bineînțeles că i-a pregătit copilului și invitaților străini un teren de crochet (golf) și cai de călărie. [8] Motorul acestei Homeschool va fi Lydie Cèdre, educația primară a copilului din Liveni, aflându-se în capacitatea intelectuală, experiența și energia acestei excelente profesoare franțuzoaice care merită să ocupe un loc aparte în biografia lui „Jurjac”.
Acest nume de alint al lui George Enescu a fost inventat de Lydie Cèdre. “Acasă la ei –mărturisea vărul său după mamă, Alexandru Cosmovici- până a fost mare și cât a trăit, mama lui l-a strigat „Cocuță”, iar Moș Costache și fratele său Mitruță (Dumintru Bâșcu, 1902-1983-copilul natural al lui Costache Enescu –n.n.) îi ziceau Jorjîcă.” Pe vremuri, guvernanta franceză, venită la Cracalia, nu putea nicidecum să pronunțe moldovenescul “Jorjîcă” încât îi spunea “George-Jacques” (Jorjac), crezând că poartă doua nume îmbinate, ca la francezi: Georges (Jorj) și Jacques (Jac), adică Iacob. De aici i se trăsese și porecla de acasă “Jorjac”, pe care o foloseau mai târziu și tatăl său, uneori, în corespondență cu fiul său, la Viena.” [9]
Lydie Cèdre a apărut în familia Enescu în 1884, când părinții copilului s-au mutat din Liveni-Vârnav la Cracalia. „A fost adusă, în locul dădacei de la țară- preciza Alex. Cosmovici- o educatoare franceză, care a însoțit apoi pe micul Jorj până la vârsta de 9 ani. Datorită acesteia, el a învățat să vorbească și să scrie în franceză.” [10] Precipitarea angajării ei s-a produs și din cauza îmbolnăvirii Mariei Enescu și a iminentei operații.
Corespondența intensă a micului muzician, cu părinții, rudele și prietenii din țară (păstrată la Muzeul Național George Enescu și în diverse colecții particulare) ilustrează amănunțit rolul educatoarei Lydie Cèdre pe întreaga perioadă a anilor 1888-1891, în formarea și instruirea artistică, socială și umană a copilului. Fie că s-a aflat la Dorohoi, Cracalia, Mihăileni (unde locuia Maria Enescu, după despărțirea de soțul ei), fie că l-a urmat la Viena și Pötzleinsdorf (casa de vacanță, lângă Viena, a profesorului-gazdă Joseph Hellmesberger-jr.) Lydie Cèdre s-a ocupat îndeaproape de copilul Enescu până la vârsta de 9 ani.
Ce a însemnat prezența educatoarei Lydie Cèdre la Cracalia și Viena (1888-1891) în viața copilului George Enescu? L-a învățat institutoarea franceză să cânte la pian? A cântat, la 4 mâini, împreună cu Lydie Cèdre primele compoziții scrise de George Enescu în perioada 1889-1891? Cine l-a ajutat pe copilul Enescu să-și noteze primele creații camerale? Răspunsuri prețioase, dar parțiale, conțin scrisorile publicate și altele păstrate la Muzeul Național George Enescu, precum și câteva mărturii documentare de la apropiații lui Enescu (Romeo Drăghici, Alexandru Cosmovici, Emanoil Ciomac, preotul Dumitru Furtună, Eduard Caudella), alături de care - din păcate - majoritatea exegeților marelui muzician au trecut cu multă ușurință. Tocmai pe lângă “martorul cheie” al copilăriei lui George Enescu, îndrumătorul real al primilor pași în viața personal, intimă, dar și în cea artistică, îndrumătoarea Lydie Cèdre, s-a mers cu o inexplicabilă precauție și reticență, ignorându-se faptul că rolul educatorilor și profesorilor “copiilor minune”este uneori esențial , în perioada de stimulare a valențelor înnăscute care trebuie descoperite și stimulate mai ales în etapa de înmugurire a acestor “omuleți” de excepție.
Experimentată pedagogă Lydie Cèdre a reușit să-l cucerească pe copilul din Liveni, imediat după ce a poposit la Cracalia, dar în special din clipa când a preluat rolul de “mamă” la Viena. Rămasă singură cu George - în vârstă de 7 ani - într-un oraș mare, cu o tradiție artistica și educațională seculară, precum Capitala imperiului Austro-Ungar în secolul XIX, Lydia s-a atașat puternic de sufletul copilului venit dintr-un sat uitat de lume, creîndu-i în jurul sau o atmosfera de libertate, riguros controlată însă , din cauza traumelor psihice ale părinților care își pierduseră 11 copii. “Eu toată ziua sunt vesel și Domnișoara asemenea”(Scrisoare din 26 octombrie 1889). “Eu mă duc în fiecare zi cu Domnișoara în Volks-Garten unde este frumos. Dăunăzi am făcut cunoștință cu un băet de șase ani și cu o fetiță de cinci ani.”(Scrisoare din 2 noiembrie 1889). “Mam’zelle Ledie” –cum îi spuneau toți apropiații familiei- îl ducea la frizer (să se tundă cu regularitate), la bazinul de înot (Florabad), la fotografiat; îi cumpăra jucării (mingi de fotbal, cerc de alergare, pom de Crăciun), rame de înrămat “tablourile” făcute de mătușa Tinca (trimise prin poștă de la Mihăileni și Cracalia) și desenele personale, chiar și timbre poștale (stimulându-i o pasiune ce-l v-a urmării și în perioada Parisului, până la maturitate). Prin intermediul filateliei Lydie Cèdre l-a instruit sistematic în geografie, încă din copilărie , intuind interesul muzicianului pentru turism, devenit patimă, mai ales pentru natură la epoca de strălucire violonistică, când turneele de concerte se împleteau cu cele mai pitorești orășele și îndepărtate țări. “Tare m-am bucurat, dacă am primit casa făcută pe hârtie. D-ra Cèdre mi-a spus că are sa cumpere rama pentru ca să o puie înăuntru” ( V.C. p. 30). [11] “Duminecă seara am fost la o soarée la D-nul Bachrich –își anunța tatăl la 24 noiembrie 1889- mi-a plăcut foarte mult și…am râs foarte mult”(V.C -p.30). “Ieri am căpătat lecția de gimnastică și m-o învârtit ca pe un soldat. D-nul Profesor de gimnastică mi-o spus că ar fi bine să mă duc la o școală de gimnastică, unde sunt mai multe lucruri să se facă gimnastică. Dar D-ra a spus să aștept până vei veni mata” (grija-lui Lydie Cèdre, să nu fie supus la sala de forță, depășindu-i eforturile admise copiilor, dar și dorința de a nu călca peste dispozițiile lui Costache Enescu –n.n.). “De Crăciun am căpătat o mulțime de jucării: o pușcă, un vapor, un copac (pom de Crăciun –n.n.), fructe” (Scrisoare din 14 Decembrie 1889, V.C. p. 41). Așa sună toate semnalele trimise de la Viena de copilul în vârstă de 7-8 ani, aflat în plin proces de educație familială. Dar nu lipsesc nici primele semne de cultură generală( limbi străine, vizite la muzee, pinacoteci) și muzicală (concerte , spectacole de operă și balet, recitaluri).
“Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul, si cu français al meu” – îi scria din Viena la 26 octombrie 1889 – cel care semna “al matale fiu supus, G. Enescu” (V.C. p.30). “Alaltăieri seară am fost la Operă; s-a dat Barbier von Sevilla și la sfârșit un balet (Puppenfee)” –își anunța mama la 17 decembrie 1889 (V.C. p.42) . În aceiași zi (!), îi comunica evenimentul și lui Costache Enescu (V.C. p.43) . “D-șoara mi-a cumpărat alt concert de Bériot” (V.C. p.35). “Sâmbătă o să mergem la Operă, la Aide. Alaltăieri am fost la un muzeu de pictură din Belvedere. Să fi văzut acolo pictură… Acuma (ieri) mi-a cumpărat D-ra niște note și le cântăm la patru mâini ”(V.C. p.55).
Deși telegrafice, știrile sunt bulversante, relevante pentru un copil de 8-9 ani. A asculta patru ore la Operă un spectacol de Aida și a vizita un amplu muzeu de pictură ca cel din Belvedere din Viena, având ca îndrumătoare pe aceiași educatoare (Lydie Cèdre), ne sugerează profilul unui dascăl de o cultura excepțională și totodată ne conturează imaginea unui “copil minune” de o maturitate ieșită din comun. Cercetând bogata corespondență de la Viena, reiese că Lydie Cèdre nu numai că l-a instruit pe George Enescu în practica pianului de începător, dar l-a acompaniat acasă și în piesele mici pentru vioară (“Noi am cumpărat 5 bucăți de Dl. Bachrich compuse, care sunt foarte frumoase; O serenadă, un vals, un roccoco etc.” V.C. p. 30).
Este greu de stabilit deocamdată, nivelul tehnic de pregătire al “pianistei” Lydie Cèdre, dar mi se pare relevantă scrisoare trimisă de Costache fiului său, în mai 1892, în pragul vacanței de vară : “Scriu și pentru M-me Hellmesberger relativ la cine trebuie să vină cu tine la Cracalia pentru vacanță sau D-ra care este acum acolo (Lydie Cèdre plecase în Franța din 1891, când George Enescu fusese luat în gazdă la profesorul său –n.n.) sau colegul tău de la Conservator, eu aș prefera pe D-ra (“M-zelle Mercy”-n.n.) ca fiind profesoară, ai avea totdeauna ocaziunea să vorbești ceva interesant, numai dacă poate să te acompanieze cel puțin ca M-elle Cèdre, ba din contra vei veni cu colegul tău ” ( R.D. p.91).
Este adevărat, că există mențiuni precise și mărturii scrise, că George Enescu a fost acompaniat la pian la 4 mâini atât de Maria Enescu, mama sa, și Tinca Enescu, mătușa sa, cât și de soția compozitorului Constantin Buchenthal, de prietenii familiei Frossy Athanasescu, Joseph Hommer (profesor de muzică la Școala din Pomârla), Eufrosina maior Aronovici și Elisabeta Enescu, dar se pare că nimeni nu a egalat-o pe franțuzoaica Lydie Cèdre.
Faptul că, încă din copilărie, George Enescu a dispus de un partener permanent (ca educatoarea, ce l-a învățat să-și noteze partiturile la 4 mâini) explică cele trei lucrări timpurii din Catalogul creației sale de autor, realizat de Clemansa Liliana Firca (1985-2010) de asemenea tipuri : Fantasia à 4 mains... “Dediée à M-elle Lina Cané ” (1888?) ; Morceau à 4 mains...(1889-1890?) ; Sonatine für Klavier zu 4 Händen...(1890, 1891?) [12]
Oare aceiași Lydie Cèdre să-l fi îndemnat pe copilul de 8-9 ani să scrie primele piese pentru pian la 4 mâini? Cine era cel mai devotat și apropiat prieten al acelor ani de debut în literatura pianului, petrecuți în preajma micului compozitor George Enescu?
Despărțirea definitivă de familia Hellmesberger (1891), apoi de familia Enescu de la Cracalia, Mihăileni și Dorohoi, dar mai ales de George Enescu (1891) a lăsat urme adânci în inima tuturor. Lydia Cèdre i-a recomandat prima gazdă din Capitala Franței lui George Enescu: familia Adrienne Rolland de la Paris(1894) “Mă gândesc des la D-ta și cred că știi cât țin la D-ta – îi scria la 1 mai 1891 de la Cannes - și că îți păstrez o frumoasă amintire. Am aflat de succesele D-tale prin ultima scrisoare a tatălui D-tale și am fost foarte fericită. Te rog să prezinți D-nei Hellmesberger complimentele și respectele mele, spune-i că nu uit bunătatea de care a dat dovadă la adresa mea. Acum am, ca eleve, două mici principese ale Muntenegrului.” [13] Muzeograful Romeo Drăghici (care publică această epistolă inedită a Lydiei Cèdre) precizează că prințesa Elena s-a căsătorit cu regele Victor Emmanuel al Italiei, ajungând regina peninsulei Mediterane! Ajunsă profesoară tocmai în inima Muntenegrului (orașul Cetinje), Cèdre îi trimite lui Enescu scrisori de felicitare pentru ultimele succese la Viena, îl încurajează să compună mai departe (primise “cadou” pentru principesa Milena a Muntenegrului, Fantezia pentru pian), dar îi recomandă : “să fii foarte modest și să știi că talentul nu trebuie să te facă vanitos, căci vanitatea este un defect foarte mare”. Scrisoarea din 25 octombrie 1891, o încheie cum emoționantele cuvinte : “nu mă uita, căci eu te iubesc din tot sufletul!” [14]
Este limpede, că Homeschool (școală la domiciliu) de la Cracalia și Viena (1884-1891), sub egida acestei educatoare de origine franceză, cu vastă cultură universală și certă pregătire muzicală, a însemnat un capitol instituțional esențial în viața lui George Enescu, pregătind marele pas –decisiv- de la Paris, unde s-a plămădit și împlinit cariera artistică singulară a unui autentic geniu românesc.
NOTE :
[1] Gavoty, Bernard . Les souvenirs de Georges Enesco. Paris, Edit. Ernest Flamarion, 1955.
[2] Gavoty, Bernard. Amintirile lui George Enescu. Traducere din limba franceză de Elena Bulai. București, Edit. Curtea Veche, 2005, p.53-55
[3] Informație de la avocatul familiei Enescu, George Tomaziu din Dorohoi. Vezi articolul Date noi cu privire la familia lui George Enescu de Viorel Cosma, în : Studii Muzicologice, București, Vol. 3, nr. 5, 1957, p.36
[4] Cosma, Viorel. Muzicieni români în texte și documente (VII), Fondul Eduard Caudella (manuscrisul Memoriile mele), în Muzica, București, 20, nr.1 (77), 2009, p. 116-117.
[5] idem, Muzica, București 20, nr.2 (78), 2009, p.108-109.-
[6] Drăghici, Romeo. George Enescu. Biografie documentară. Copilăria și anii de studii (1881-1900). Bacău, Muzeul de Istorie și artă al Județului Bacău, 1973, p.73
[7] “Dar, iată că în toamna anului 1888- nota avocatul George Tomaziu- se produce o criză din cele mai violente, deschisă de perspectiva sigură a plecărei copilului la Viena. Mama nu poate concepe o despărțire de copil atât de lungă și îndepărtată în spațiu, iar soțul nu poate concepe o revenire la decizia luată și pe care o consideră definitivă.
Antagonismul creat de această decizie pare la un moment dat ireductibil.
În cele din urma soțul va găsi o soluție care-l va obliga la mari jertfe materiale: toți trei vor pleca la Viena. Tata pentru a-i însoți, iar mama va rămâne acolo împreună cu viitorul elev al Conservatorului vienez. Gestul “bietului Costache” o emoționează până la lacrimi și nu-l va uita nici cînd!
Fatalitatea urmărește în totdeauna cu cruzime sălbatecă victimele. Maria Enescu se îmbolnăvește atât de grav, în cît numai o intervenție chirurgicală urgentă apare ca unică posibilitate de scăpare. Operația va fi executată de unul din practicienii vienezi, iar convalescența va fi de o atât de lungă durată în cît bolnava va fi adusă în țară. Leziunea să vindecă, dar suferinda va rămâne inaptă ori-cărei chemări conjugale.” Document original în colecția Viorel Cosma.
[8] “Eu ți-am pregătit calul de călărie, numai te aștept pe tine să te pui călare, osebit avem tot felul de jucării și n-are cine le învârti...Tata.” Scrisoare trimisă de Costache Enescu fiului său, datată “20 Febr. 1890”. În : Drăghici, Romeo. George Enescu. Biografie documentară, op. cit., p.59.
[9] Cosmovici, Alexandru. George Enescu în lumea muzicii și în familie. București, Edit. Muzicală, 1990, p. 62-63.
[10] Cosmovici, Alexandru. George Enescu, op. cit. ,p.30.
[11] Toate extrasele din scrisori sunt reproduse din : George Enescu. Scrisori. Vol 1. Ed. critică de Viorel Cosma. București, Edit. Muzicală, 1974 și Vol. 2, Ed. critică, prefață și note de Viorel Cosma, 1981 (prezentate “V.C. p.29” ; V.C. p.28 ; V.C. p.31) ; 2. Drăghici, Romeo. George Enescu. Biografie documentară. Copilăria și anii de studii (1881-1900). Bacău, Muzeul de Istorie și Artă al jud. Bacău, Intreprinderea Poligrafică, 1973 (presentate R.D.)
[12] Firca, Clemansa Liliana. Catalogul tematical creației lui George Enescu. Vol I (1886-1900). București, Edit. Muzicală, 1985 și Noul Catalog tematic al creației lui George Enescu. Vol I. Muzica de cameră. București Edit. Muzicală, 2010.
[13] Drăghici, Romeo. George Enescu, op. cit. , p.74.
[14] Drăghici Romeo, op. cit, p.74.