Isus rămâne bucuria mea (Jesus Bleibet Meine Freude)
Este cunoscută fotografia în care George Enescu așază o cunună de lauri pe fruntea unui băiețel de 3-4 ani care îl privește cu seriozitate. Copilul avea în mână o mică vioară și, am putea crede că gestul lui Enescu indica apariția unui viitor violonist de talent. Copilul era Dinu Lipatti, iar gestul lui Enescu, nașul lui de botez, a fost premonitoriu; copilul din fotografie avea să poarte, peste ani, laurii unei cariere strălucite de pianist.
Părinții lui, buni muzicieni amatori, îi dau primele noțiuni de muzică. Își dau seama însă de marele talent muzical pe care îl dovedea Dinu și hotărăsc ca Mihail Jora să se ocupe temeinic de educația lui muzicală. La 8 ani devine student al Academiei de Muzică și Artă Dramatică din București, la clasa de pian a Floricăi Musicescu și, în paralel, urmează școala la Liceul Gheorghe Lazăr.
La 13 ani este ovaționat de public după interpretarea Concertului în la minor de Grieg, Dinu Lipatti fiind și azi considerat unul dintre cei mai mari interpreți ai lui.
În 1932 își termină studiile muzicale cu rezultate excepționale și va debuta pe scena Filarmonicii din București, ca solist al Concertului în mi bemol major de Franz Liszt.
Va obține și primul său premiu de compoziție pentru Sonatina pentru pian și cea pentru vioară și pian, la concursul de compoziție inițiat de George Enescu.
În anul următor participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Pianistul Alfred Cortot, membru al juriului, considerând că Lipatti ar fi trebuit să obțină premiul întâi, a demisionat din juriu. Încântat de mare talent a lui Lipatti, îi propune să-și perfecționeze studiile la Paris. Acesta va pleca la Paris și va studia la Școala Normală de Muzică, nu doar pianul, dar și compoziția, la clasa lui Paul Dukas.
Dintre concertele lui Lipatti date în perioada studiilor la Paris am să-l menționez pe cel din 17 mai 1935, nu doar pentru faptul că este primul său concert ca pianist adult. Dar pentru că în deschiderea concertului, Lipatti a cântat, în memoria profesorului și prietenului său Paul Dukas (care plecase dintre cei vii cu 3 zile înainte de concert), transcripția pentru pian a coralului lui Johan Sebastian Bach, Isus rămâne bucuria mea (Jesus Bleibet Meine Freude).
Acest coral de Bach a fost una dintre lucrările pe care le-a iubit cel mai mult și le-a cântat de zeci de ori.
Anii războiului vor opri cariera concertistică a lui Dinu Lipatti, ca și a altor muzicieni care nu mai puteau călători și da concerte. În 1943 va pleca din țară și se va stabili la Geneva împreună cu cea care îi va deveni soție, pianista și profesoara Madeleine Cantacuzino, și aici i se oferă o catedră de pian la Conservator. După încheierea războiului Lipatti va cânta pe cele mai mari scene din Europa, va face imprimări și va colabora cu mari dirijori, printre care Ernest Ansermet și Herbert von Karajan. Peste tot, criticii muzicali și publicul îl apreciază ca pe unul din cei mai mari pianiști ai vremii. Din păcate, în 1947 este diagnosticat cu ceea ce se numește „maladia Hodgkin”, o boală incurabilă din cauza căreia va trebui să-și reducă tot mai drastic numărul concertelor.
Ultimul său recital va avea loc la Besançon (în Franța), la 16 Septembrie 1950. Programul concertului cuprindea lucrări de Mozart, Schubert și 14 valsuri de Chopin. Dându-și seama că este extenuat și că nu va mai putea cânta ultimul vals, a cântat pentru ultima dată coralul Isus rămâne bucuria mea, o ultimă rugăciune cuprinsă în muzica lui Bach.
Dinu Lipatti avea să se stingă din viață 3 luni mai târziu, la numai 33 de ani.
Text: Doina-Mihaela Purcaru - muzeograf.