110 ani de la prima audiţie a Suitei I pentru orchestră de George Enescu, 25 februarie 1903, Ateneul Român, în interpretarea Orchestrei simfonice a lui Eduard Wachmann, sub bagheta compozitorului

În anul 1903 George Enescu era invitat al Orchestrei Simfonice din Bucureşti, dirijată de Eduard Wachmann. El apărea pe afişele vremii nu doar în calitate de compozitor român, care avea bucuria de a-şi asculta propriile lucrări interpretate pe scena nou înfiinţatului Ateneu, ci şi ca violonist şi dirijor. Este cazul concertelor din 23 februarie – când îşi dirijează în primă audiţie cele două rapsodii – şi din 25 februarie – când apare pe scenă ca solist, compozitor şi dirijor.

Un anunţ din 14 decembrie 1902 făcea cunoscută organizarea unei repetiţii generale cu public, în care cei doritori puteau să-l asculte pe tânărul Enescu (22 de ani) interpretând la vioară Concertul pentru vioară de C. Saint-Saëns în partea I şi Concertul nr. 2 pentru vioară de N. Paganini în partea a II-a a concertului. Desfăşurătorul pregătea publicului o surpriză în această parte secundă: urma să fie prezentată în primă audiţie absolută o nouă lucrare pentru orchestră a tânărului Enescu, şi anume Suita I de orchestră. Anunţul reprezenta o garanţie că lucrarea avea să fie finalizată de către compozitor până la 23 februarie 1903, când era programat concertul. La acest opus orchestral Enescu a lucrat tot anul 1902, însă partea a IV-a – Final, este datată „16 ianuarie 1903”.

Suita I pentru orchestră a reprezentat în epocă, alături de lucrări precum Bolero de Maurice Ravel sau de Preludiu la după-amiaza unui faun de Claude Debussy, un moment ce a făcut trecerea de la romantismul târziu (reprezentat încă de marile figuri ale lui Richard Wagner, Hector Berlioz, Gustav Mahler) către noi stiluri şi direcţii muzicale.

Inovaţia pe care Enescu a adus-o a constat în a construi o lucrare pentru orchestră în care partea I este reprezentată de o singură linie melodică, fără acompaniament, ceea ce este definit în muzică prin termenul „unison” – partea I a suitei s-a numit, prin urmare, Preludiu la unison.

Trei dintre articolele de presă aflate în arhiva Muzeului Naţional “George Enescu” se referă  la Suita I pentru orchestră op. 9, în do major, dedicată lui Camile Saint-Saëns. Din păcate evenimentele din februarie 1903 de la Bucureşti nu sunt regăsite ca subiect al articolelor din arhiva instituţiei. Astfel, cele trei articole care vorbesc despre prima suită enesciană fac referire nu la prima audiţie absolută a lucrării (care a avut loc în Bucureşti, la Ateneul Român, cu Orchestra Filarmonică dirijată de George Enescu – 25 februarie 1903), ci la prima audiţie din Franţa (Paris, 1904). Autorul unuia dintre articole se referă la fiecare parte a acestei lucrări: „Preludiul, momentul în care se expune tema, de un caracter foarte larg, singulară pentru tot compartimentul de coarde, la unison, timpanii ajutând doar în crescendo, care marchează punctul culminant al acestei mişcări, original concepută [...]. Menuetul lent, creat pe tema de la început, este foarte ingenios dezvoltat; un Final, care are strălucire şi culoare, în forma sa de tarantelă sălbatică şi frenetică, încheie strălucit această suită orchestrală.” (Gresse, André. „Les Grands Concerts”, Le Journal Paris, 12.12.1904)

„Cu totul diferită este Suita pentru orchestră de George Enescu [...] care oferă, în mod egal, un mare interes al stilului şi al orchestraţiei”, subliniază un alt articol. Părţile preferate de cronicar sunt ultimele două: „Menuetul, foarte original conceput, într-o expresie largă şi Finalul, un fel de tarantelă cu ritmuri schimbătoare, plină de viaţă, strălucire, culoare, care a fost călduros aplaudată”. (Fauré, Gabriel. „Les Concerts”, Le Figaro, Paris, 12.12.1904)