Tema iconografică :„ Iisus Hristos cu vița de vie”
În colecția de icoane pictate pe sticlă din casa memorială „George Enescu” din Sinaia se detașează o icoană reprezentativă, care-l redă pe Iisus Hristos, având o semnificație aparte, în contextul celei mai importante sărbători ale creștinismului, care comemorează evenimentul fundamental – Învierea lui Iisus Hristos în a treia zi după răstignirea sa – scopul acestei sărbători creștine fiind amintirea vie a patimii, a morții și a Învierii lui Iisus Hristos.
Datând din secolul al XIX - lea și purtând patina timpului, icoana pe sticlă „Iisus cu vița de vie” are ca proveniență zona Făgărașului, o zonă intens populată cu vechi așezări românești, un vechi teritoriu cu tradiții românești. În această zonă geografică s-au manifestat de-a lungul timpului obiceiurile, datinile, toate generând la rândul lor un port popular și o etnografie foarte bine organizată în jurul vechilor obști săsești.
Icoana are o cromatică pregnantă, frecvent folosită de meșterii iconari autodidacți; fondul, albastru cobalt, vița de vie are frunzele în verde crom – galben, ramurile – brun închis, strugurii sunt colorați cu galben crom, roșu permanent ca și celelalte fructe; îmbrăcămintea lui Iisus – galben crom; carnația este în tonuri de alb; draperia de pe laviță, alb – grizat și cu pete brunuri.
Are o ramă cu profile simple din lemn băițuit.
Poposind asupra laturii religioase, în afara faptului de a fi un muzician de excepție, George Enescu a fost și un om religios deoarece avea în codul său genetic elementele credinței ortodoxe, descinzând, pe ambele ramuri, maternă și paternă, din familii de preoți.
Ambele familii erau mari iubitoare de muzică, iar bunicul genialului muzician, Enea Galin, devenit Enescu, a fost un protopsalt de excepție al comunei Zvoriștea.
Bunicul după tată, preotul Gheorghe Enescu a învățat psaltichia la Mănăstirea Vorona, slujind 15 ani ca diacon și alți 37 ca preot, în total 52 de ani de serviciu în Casa Domnului, având „o voce îngerească de tenor prim”, după cum îl descrie un biograf.
Toți musafirii și neamurile boierului Moruzzi veneau s-asculte slujba de duminică și sărbători.
Fiul lui Gheorghe Enescu, Costache, tatăl muzicianului, a urmat cursurile seminarului întemeiat de Veniamin Costachi, vestită citadelă din Moldova a secolului trecut, însă a fost primul care a întrerupt firul generațiilor de preoți, neputând din cauza unei boli să termine seminarul, devenind învățător și dirijor de cor, rămânând însă un „om bisericos”, după cum susține preotul botoșănean, Nicolae Hodoroabă, care se numără printre cei mai cunoscuți intelectuali botoșăneni din primele decenii ale secolului al XX-lea, preot misionar, învățător, profesor de religie, scriitor, folclorist, publicist, cel care a lăsat în urmă o operă de o deosebită diversitate.
Bunicii lui Enescu, după mamă, au fost: preotul Ioan Cozmovici și presvitera Zenovia din târgul Mihăileni, pe Molnița , la granița dinspre Bucovina.
Și acest bunic al său era înzestrat cu darul cântului; cânta bine la pian și din chitară, lucru mai rar întâlnit pe vremea aceea.
Maria Cosmovici, a fost de asemenea o femeie foarte religioasă, ducându-și copilul deseori la Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Datele concord cu ”Amintirile lui George Enescu”, consemnate de Bernard Gavoty, căruia îi mărturisea că: „mama era, ca și tatăl meu, dintr-o familie de preoți ortodocși”, adăugând: „Iată-mă, deci, de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele, Le-am rămas credincios, într-un anumit fel.(...) Și dacă sentimentele mele religioase s-au schimbat cu timpul, am păstrat totuși cucernicie față de religie, de tot ce este vrednic în ea”! ( Amintirile lui George Enescu – B.Gavoty)
La 8 ani, Enescu a compus „Mică bucăţică bisericească”
Încă din copilărie este amintită „Piesa religioasă în Sol major pentru pian”, intitulată şi „Mică bucăţică bisericească“, pe care a scris-o în jurul vârstei de 8 ani, lucrare apreciată de el însuşi, spre sfârşitul activităţii, ca element de legătură cu divinitatea.
La vârsta de 12 ani, el a participat la săvârșirea Sfintei Liturghii, în biserica din Zvoriștea, săvârșită de bunicul său, apreciind la sfârșit: „ Am luat parte la o slujbă săvârșită de bunicul și am rămas extaziat...(…) O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ține minte toatăviața.”
După cum mărturisea o rudă de-a sa, Alexandru Cosmovici, întors la Cracalia, ”Enescu, dibuia transpunerea la vioară a cântării bisericești auzite”.
Totuși, la un moment dat, George Enescu afirma că ”Religia mea este muzica mea; muzica este pentru mine adevărata religie”.
În testamentul său din 1945 și-a exprimat foarte clar dorința de a fi înmormântat creștinește, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: ” - George Enescu, în iulie 1945
Enescu a fost un om religios în accepțiunea obișnuită a cuvântului. Nu a fost nici ateu, nici nu a fost habotnic în credință, ci avea o credință firească.
Pentru Enescu, religia nu este doar o zonă a teoreticului, fie el și teologic, ci este un mod de a trăi, de a crea și de a realiza mult dorita triadă: Adevăr – Bine – Frumos.
Realizat: Doina - Mihaela Purcaru, muzeograf