Obiectul lunii Aprilie (2018): Icoana "Maica Domnului cu pruncul"

Nu întâmplător am ales ca obiect al lunii aprilie această icoană, având în vedere faptul că sărbătoarea Paștelui reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creștine care comemorează evenimentul fundamental al creștinismului, învierea lui Iisus Hristos, considerat fiul lui Dumnezeu în religiile creștine, în a treia zi după răstignirea sa din Vinerea Mare.

Tema iconografică o reprezintă pe "Maica Domnului cu pruncul".

Icoana este românească, pictată pe lemn, realizată în atelierele maramureșene, datează din secolul al XVIII lea, fiind cea mai valoroasă din colecția de icoane a Casei memoriale "George Enescu" din Sinaia, menținându-se într-o stare foarte bună de conservare.

Maniera de lucru este deosebită, desenele sunt concepute sintetic, pictura este în gamă cromatică caldă, mai evidentă fiind nuanța de roșu vermillon a maferionului, încadrată în chenar orange de candiu.

Icoanele românești au unele trăsături proprii, cu note originale, iar din punct de vedere tehnic, majoritatea icoanelor românești sunt executate pe lemn. Considerate în ansamblul lor, icoanele ocupă un loc important în arta română veche, în primul rând datorită capacității lor de interpretare și a modalităților de realizare a unor vechi teme religioase. Se știe că bisericile de lemn din Transilvania, în special cele din Maramureș, adăpostesc icoane de mare valoare artistică.

Icoana „Maica Domnului cu pruncul”, se află în camera soției lui George Enescu, Mariei Cantacuzino- Enescu(i se spunea domnița sau prințesa Maruca), care avea gusturi rafinate de prințesă, contribuind în alegerea obiectelor care decorează întreaga casă.

Cei care au vizitat această casă memorială, cu siguranță au remarcat prezența unui număr considerabil de icoane, asta poate, pentru simplul motiv că, Enescu avea în ascendența sa pe bunicul și pe străbunicul, preoți, care au lăsat o oarecare amprentă religioasă în familie.

Enea Galin, străbunic pe linia paternă, era un bun cântăreț, apreciat pentru aceasta de Alexandru Moruzi, stăpânul unor moșii întinse prin partea locului și care l-a adus și l-a stabilit la biserica din Zvoriștea, ca dascăl-cântăreț de biserică, la strană.

Gheorghe Enescu, bunicul său, moștenește vocația, îmbrățișând cariera de preot, care, la rândul său, având zece copii, din care șase au arătat un interes deosebit pentru muzică.

Prin Costache Enescu, tatăl lui George Enescu, tradiția carierei bisericești se întrerupe. Era un bun cântăreț amator și cânta bine la vioară, mai ales valsuri. Pe când era elev, era totdeauna ales pentru a conduce corul școlii. Abandonează seminarul, o scurtă perioadă este învățător, apoi devine slujbaș boieresc, ajungând mare arendaș. Costache Enescu a fost un autodidact. A învățat bine latina și era preocupat de istoria muzicii și istoria românilor. Cunoștea tot ce apărea nou în literatura noastră. Aprofundase pe Eminescu, recitând poezii întregi pe dinafară. Avea o memorie prodigioasă, pe care, fără îndoială că o va moșteni și fiul său. Acest mediu artistic a avut un rol deosebit în direcționarea micului Enescu către muzică.

Costache Enescu, căsătorindu-se cu Maria Cosmovici, fiica preotului Ioan Cosmovici din Mihăileni, reia firul tradiției de mediu bisericesc, dar marcând totodată o ascensiune artistic-culturală.