Pianina ”Bechstein”, care datează din sec al XIX lea şi pe care stă scris cu litere aurii ”C.BECHSTEIN”, se află în apartamentul de onoare sau ”apartamentul roşu” de oaspeţi al lui George Enescu, această denumire provenind de la culoarea roşie care predomină în această încăpere: tapiţeria canapelelelor, a fotoliilor, jilţurilor, precum şi a draperiilor. Aici, Enescu îşi primea oaspeţii pe la intrarea de la baza turnului luminos ”Belvedere”, capătul turnului aflându-se la mansarda casei, de unde se poate admira superba panoramă a munţilor Bucegi şi despre care Enescu mărturisea că l-a inspirat deseori în creaţia sa, dar nu numai munţii, el a iubit natura, în general, natură pe care acesta o va evoca în muzica sa de mai târziu. Cu ajutorul acestui instrument Enescu evada în lumea miraculoasă a sunetelor, a minunatelor sale recitaluri, şi-a susţinut bogata sa activitate componistică şi seratele muzicale oferite apropiaţilor familiei.
Printre oaspeţii de seamă invitaţi de George Enescu, aici, în vila Luminiş de la Sinaia era şi familia regală. Există mai multe lieduri: ”Le baiser du papillon”; L'angelus”... etc. compuse de Enescu pe versurile reginei Elisabeta care a scris sub pseudonim, era poeta Carmen Silva, versuri care prin muzica lui G.Enescu, au rămas nemuritoare. Regina a scris sub pseudonimul Carmen Silva (cântecul pădurii), poeme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic; era supranumită ”Regina scriitoare”.
Regina Elisabeta l-a cunoscut personal pe Enescu cu ocazia interpretării primei sale lucrări, la început de drum: ”Poema Română”, la Bucureşti, în 1898. Aceasta chiar l-a ”adoptat” sufleteşte. Cu ocazia împlinirii vârstei de 17 ani, Enescu primeşte din partea reginei un adevărat cadou regal: Operele complete ale lui Bach, editate de către Bachgesellschaft din Leipzig. Regina însăşi a fost unul dintre subscribenţii acestei ediţii. Până la sfârşitul vieţii, Enescu va păstra acest cadou în locuinţa din Paris.
Melomană, pianistă talentată, regina Maria l-a asistat pe George Enescu în concertele şi recitalurile de la Castelul Peleş şi mai ales în serile de muzică de la vila Luminiş din Sinaia. Se considera drept un magician, în urma dedicaţiei pe care principesa Maria, i-o scrisese pe o fotografie dăruită în 1908. La sfârşitul vieţii, spunea că această fotografie o păstrează în salonul său din vila Luminiş de la Sinaia, cu dedicaţia: ”El trezeşte muzica în sufletele noastre”.
Deasemeni, pentru reuniunile muzicale din vila Luminiş erau invitaţi cei care-şi petreceau vacanţele la Sinaia: profesorul Octav Onicescu, cu soţia şi cei doi fii, apoi Barbu Brezeanu, Traian Orghidan şi scenograful Siegfrid, Henri Ghica, Maria Odobescu cu soţul ei, generalul Odobescu, Irina Procopiu cu fiica ei Lila, surorile Robescu, cunoştinţe vechi ale lui Enescu din perioada vacanţelor la Peleş.
Alfred Cortot, marele pianist francez, avea să spună despre pianistica lui Enescu: ”Rien n'y est et y est”, Cu alte cuvinte: ”Nimic nu-i făcut cum trebuie, dar totul este perfect”.
”În lumea muzicii, eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist şi pedagog”. Cel mai mult preţuiesc darul de a compune şi niciun muritor nu poate poseda o fericire mai mare”, avea să spună George Enescu. (Vasile Doroş – George Enescu în constelaţia muzicii universale, pag.24).
” ...la trei ani – mărturiseşte Enescu – am auzit pentru prima dată un taraf de lăutari care cânta într-o staţiune balneară destul de apropiată de satul nostru. Orchestra bizară, alcătuită dintr-un nai, câteva viori, un ţambal şi un contrabas, dar care mi-a făcut pesemne o impresie destul de puternică. A doua zi de dimineaţă încercam să întind un fir de aţă pe o bucată de lemn şi crezând că făurisem o vioară, fluieram pentru a reda sunetul naiului, iar cu două bastonaşe de lemn înlocuiam ţambalul. Mi-am ascuns micul taraf în livada părintească, sub un copăcel...”(G. Manoliu, George Enescu, poet şi gânditor al viorii, pag.37)
După o vioară de jucărie pe care copilul indignat, o aruncă în foc, mai târziu capătă o vioară adevarată, instrumentul veritabil pe care l-a dorit. Primele lecţii de vioară le primeşte de la un lăutar vestit, Nicolae Filip – zis Lae chioru, acesta având însă, o singură”metodă”, după ureche!
”... La vârsta de cinci ani m-a dus tatăl meu la profesorul Eduard Caudella, la Iaşi şi i-am cântat aşa cum învăţasem, după ureche. Mi-a spus că am talent şi m-a trimes acasă să învăţ notele. Le-am învăţat de la un inginer din Dorohoi, Mişu Zoler, care studiase în Germania, iar la 7 ani tatăl meu m-a dus din nou la Iaşi de am cântat înaintea profesorului, de astă dată însă pe note”. (Viorel Cosma: Enescu azi, pag.44)
Dar ceea ce aduce un nou pas înainte pe calea convingerii copilului că va deveni compozitor este sosirea unui pian modest care nu era nici Steinway, nici un Gaveau şi care aparţinuse familiei Vogoride (bunică după mama lui Enescu). Îndată ce a avut un pian micul Enescu se gândeşte să devină compozitor.
Manuscrisul primei lucrări poartă titlul:”Pământ românesc”- operă pentru vioară şi pian de G.Enescu, compozitor în vârstă de cinci ani şi un sfert. Titlul ”Pământ românesc” este impresionant prin alegerea făcută, la cinci ani Enescu este conştient de legătura sa cu pământul, cu miracolul naturii; sentimentul de dragoste pentru pământul românesc se naşte şi îl urmăreşte în toată creaţia sa componistică şi interpretativă.
Despre genialul muzician, George Enescu, s-au scris mii de titluri de volume, evocări, cronici, amintiri, enciclopedii şi întotdeauna va mai fi ceva nou de spus, insa cel mai frumos discurs, cea mai asemănătoare sculptură, nu va putea da decât o imagine destul de depărtată a sufletului, a măreţiei unui muzician. În schimb, o pagină din muzica lui, un rând câteodată, ne dezvăluie dintr-o dată tot adevărul. De aceea cel mai frumos omagiu adus unui compozitor este acela de a-i cânta operele; sute de artişti consacraţi din toate colţurile lumii îl omagiază pe marele muzician prin participarea periodică la Festivalul Internaţional „George Enescu” din Bucureşti.
Realizat: Doina-Mihaela Purcaru - muzeograf