Obiectul lunii: ICOANĂ PE STICLĂ

Tema iconografică – "Sf. Ierarh Nicolae."

Datând din secolul al XIX - lea, icoana pe sticlă „Sf. Ierarh Nicolae.” are ca proveniență zona Nicula - Transilvania, o zonă intens populată cu vechi așezări, un vechi teritoriu cu tradiții românești.

Cromatica vie, culori bine delimitate: fondul este verde crom - galben si albastru cobalt, flori cu petale roșu permanent, frunze galben și verde crom; mantia Sfântului Nicolae este în ton de roșu permanent regăsit și la coroană; veșmântul este în ton de alb cu dungi albastru cobalt, epitrahilul, în verde și galben crom, aureola bronz auriu. Pe margini icoana are un chenar cu flori în ton de roșu permanent și galben crom.

Poposind asupra laturii religioase, în afara faptului de a fi un muzician de excepție, George Enescu a fost și un om religios deoarece avea în codul său genetic elementele credinței ortodoxe, descinzând, pe ambele ramuri, maternă și paternă, din familii de preoți.

Ambele familii erau mari iubitoare de muzică, iar bunicul genialului muzician, Enea Galin, devenit Enescu, a fost un protopsalt de excepție al comunei Zvoriștea.

Bunicul după tată, preotul Gheorghe Enescu a învățat psaltichia la Mănăstirea Vorona, slujind 15 ani ca diacon și alți 37 ca preot, în total 52 de ani de serviciu în Casa Domnului, având „o voce îngerească de tenor prim”, după cum îl descrie un biograf.

Toți musafirii și neamurile boierului Moruzzi veneau să asculte slujba de duminică și de sărbători.

Fiul lui Gheorghe Enescu, Costache, tatăl muzicianului, a urmat cursurile seminarului întemeiat de Veniamin Costachi, vestită citadelă din Moldova a secolului trecut, însă a fost primul care a întrerupt firul generațiilor de preoți, neputând din cauza unei boli să termine seminarul, devenind învățător și dirijor de cor, rămânând însă un „om bisericos”, după cum susține preotul botoșănean, Nicolae Hodoroabă, care se numără printre cei mai cunoscuți intelectuali botoșăneni din primele decenii ale secolului al XX-lea, preot misionar, învățător, profesor de religie, scriitor, folclorist, publicist, cel care a lăsat în urmă o operă de o deosebită diversitate.

Bunicii lui Enescu, după mamă, au fost: preotul Ioan Cozmovici și presvitera Zenovia din târgul Mihăileni, pe Molnița , la granița dinspre Bucovina.

Și acest bunic al său era înzestrat cu darul cântului; cânta bine la pian și din chitară, lucru mai rar întâlnit pe vremea aceea.

Maria Cosmovici, a fost de asemenea o femeie foarte religioasă, ducându-și copilul deseori la Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. Datele concord cu ”Amintirile lui George Enescu”, consemnate de Bernard Gavoty, căruia îi mărturisea că: „mama era, ca și tatăl meu, dintr-o familie de preoți ortodocși”, adăugând: „Iată-mă, deci, de două ori pecetluit: ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele...le-am rămas credincios, într-un anumit fel.(...) Și dacă sentimentele mele religioase s-au schimbat cu timpul, am păstrat totuși cucernicie față de religie, de tot ce este vrednic în ea”! ( Amintirile lui George Enescu – B.Gavoty).

Încă din copilărie este amintită „Piesa religioasă în Sol major pentru pian”, intitulată şi „Mică bucăţică bisericească“, pe care George Enescu a scris-o în jurul vârstei de 8 ani, lucrare apreciată de el însuşi, spre sfârşitul activităţii, ca element de legătură cu divinitatea.

La vârsta de 12 ani a participat la Sfânta Liturghie, în biserica din Zvoriștea, săvârșită de bunicul său, apreciind la sfârșit: „Am luat parte la o slujbă săvârșită de bunicul și am rămas extaziat...(…) O așa slujbă bisericească n-am pomenit și o voi ține minte toată viața!”

După cum mărturisea o rudă de-a sa, Alexandru Cosmovici, întors la Cracalia, ”Enescu, dibuia transpunerea la vioară a cântării bisericești auzite”.

Totuși, la un moment dat, George Enescu afirma: ”Religia mea este muzica mea; muzica este pentru mine adevărata religie”.

În testamentul său din 1945 și-a exprimat foarte clar dorința de a fi înmormântat creștinește, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: ”- George Enescu,  iulie 1945
Enescu a fost un om religios în accepțiunea obișnuită a cuvântului. Nu a fost nici ateu, nici nu a fost habotnic în credință, ci avea o credință firească.

Pentru Enescu, religia nu este doar o zonă a teoreticului, fie el și teologic, ci este un mod de a trăi, de a crea și de a realiza mult dorita triadă: Adevăr – Bine – Frumos.

Muzeograf: Doina - Mihaela Purcaru