Abandonarea orchestrelor militare otomane (mehterhâne and tabl-khāne) la începutul secolului al XIX-lea, ca formații oficiale ce asigurau protocolul domnitorilor români și constituirea, în cadrul noii armate pământești, a fanfarelor urmând modelul occidental, a însemnat o schimbare radicală de paradigmă culturală care va afecta întreg spectrul vieții muzicale din provinciile nord-dunărene Valahia și Moldova și din ceea ce mai târziu se va numi România.
În planul artei sunetelor, această schimbare s-a produs pe două paliere: pe de o parte, importul de muzicieni și de repertoriu aflat în uz în cadrul saloanelor nobilimii apusene, iar pe de altă parte, activarea elementului etnic printr-o serie de creații și orchestrații bazate pe teme populare. Conferința de față analizează apariția, dezvoltarea și formele de organizare ale fanfarelor militare moderne în contextul practicilor muzicale autohtone și a trecerii societății românești de la o mentalitate de tip oriental la o gândire și o un comportament specifice Europei apusene, începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea și până în contemporaneitate.
Nicolae Gheorghiță, muzicolog