”Viorile lui George Enescu” la Sala Radio

O prețioasă avere patrimonială: Viorile lui Enescu

Ați știut că virtuozul violonist George Enescu a fost și un pasionat colecționar de instrumente, de colecție restrânsă? Ați aflat până astăzi, pe câte viori a cântat marele nostru interpret de-a lungul carierei sale de peste o jumătate de veac? Vă vine să credeți că posesorul unui instrument Stradivari (cel mai strălucit și mai scump constructor de viori din lume) a respins această „comoară”, preferând un Guarneri del Gesù din 1731 și a cântat chiar pe viorile românești Știrbulescu (1922) și Macarie (1915)? Ați auzit vreodată ca un lutier (Paul Kaul din Franța) să construiască o vioară personalizată, pornind de la dimensiunile mâinii stângi a destinatarului instrumentului? Iată la câte întrebări răspunde expoziția Viorile lui George Enescu, organizată de Muzeul Național „George Enescu”, după șase decenii de investigații în arhivele și colecțiile românești și străine.

De obicei, un violonist-concertist mai pretențios cântă pe cel puțin două tipuri de viori de meșteri celebri (proveniți din vechile școli italiene sau germano-austriece), în funcție de sala de concert (muzică de cameră sau muzică simfonică) și de sonoritatea instrumentului. Enescu de pildă, a cântat ani de zile pe viorile lui Paul Kaul, dar a preferat – pentru frumusețea sunetului – exemplarul celebrului lutier din Cremona, Giuseppe Guarneri del Gesù! De-a lungul întregii cariere profesioniste, violonistul din Liveni a cântat de la vârsta de 5 ani până la 74 de ani – pe zece exemplare, semnate de lutieri vechi și moderni, străini și români.

Iată însă, pe scurt, cronologia viorilor lui George Enescu: prima vioară, cumpărată de Costache Enescu din Dorohoi (1888), deși era o vioară „jumătate” pentru copii, purta totuși eticheta lutierilor Gebrüder Platt. Nu se poate vorbi de un instrument de serie mare, comercială, de fabrică, ci de o vioară de meșter, adevărată. Pe „mica vioară” (exemplar păstrat în muzeul din Calea Victoriei 141) a cântat George Enescu la întâlnirile cu profesorul Eduard Caudella din Iași, precum și în primii ani de studii la Viena.

A doua vioară, întreagă, semnată Santo Serafino, a achiziționat-o în capitala Austriei cu 250 de florini același Costache Enescu, însă sub garanția profesorului Joseph Hellmesberger, în vederea debutului „micului Mozart român” în concertul din 14 aprilie 1892.

La absolvirea cursului de vioară la Conservatorul din Paris a primit ca Premiu I o vioară „Gustav Bernadel Luthier du Conservatoire de Musique”.

A patra vioară dobândită prin subscripția publică organizată în România de Ana Spiru Haret (1898-1899), a fost celebra Stradivarius, achiziționată din Germania de la un lutier din Stuttgart cu 19.000 de franci, instrument de excepție pe care l-a folosit George Enescu la debutul în Concertul Colonne din februarie 1900 la Paris, după ce apăruse cu noul instrument în fața publicului bucureștean (5/17 martie 1899) în sala Ateneului Român. Deși a mărturisit de la început că dispunea de „o vioară splendidă... extraordinară”, totuși, peste puțin timp, George Enescu a renunțat la Stradivarius, cerând fraților lutieri francezi Silvestre să-i obțină un Guarneri del Gesù. Până la procurarea noii viori italiene, maestrul a cântat pe un exemplar al fraților Pierre și Hippolyte Silvestre, al căror atelier din Lyon s-a bucurat de o faimă europeană. Curând, Enescu a reușit să obțină o vioară Guarneri – format mare, pe care l-a folosit și Paganini – exemplar strălucit ca sonoritate pe care maestrul român a cântat în perioada sa de maturitate artistică.

Epoca primului război mondial (1914-1918), când Enescu a rămas aproape toată perioada în țară, a însemnat și o surprinzătoare experiență cu lutierii români Remus Macarie și Dimitrie Știrbulescu, pe ale căror instrumente a cântat la Iași, București și Pitești, chiar și la Paris.

Ultima și cea mai rodnică surpriză i-a produs-o lutierul francez Paul Kaul care a construit două viori, denumite Modelul George Enescu Nr. 1 (1930) și Nr. 2 (1931), pornind de la formatul mâinii stângi a violonistului român. În turneele din SUA și Canada (1923-1939), Enescu a concertat numai pe viorile Paul Kaul și Guarneri del Gesù. „Vioara tenor” (cum a denumit-o Paul Kaul), cu sunetul ei strălucitor și viguros, rezultat al mâinii enesciene, i-a adus lutierului din Nantes comenzi uriașe, cărora cu greu le-a făcut față până la sfârșitul vieții. Pe acest prețios instrument a cântat și Ștefan Gheorghiu, solistul Filarmonicii din București între anii 1956-1963.

Expoziția Muzeului Național „George Enescu” oferă tuturor iubitorilor de frumos o călătorie imaginară în istoria viorilor maestrului român, iar sunetul miraculos al neprețuitului Guarneri del Gesù (pe care cântă astăzi violonistul Gabriel Croitoru) pare să transmită peste timp ceva din fiorul sufletesc al marelui nostru muzician, aniversat în anul 2016 cu prilejul a 135 de ani de la nașterea sa.

Prof. dr. H.C. Viorel Cosma