George EnescuVioara, ”vechea mea tovarășă, căreia îi datorez mari bucurii...”
„Îți cer un serviciu personal; înainte de editarea Amintirilor, să atenuezi puțin ceea ce am spus despre vioara mea...Acum o lună încă, vorbeam despre ea ca despre un chin de fiecare zi. Astăzi (13 august 1954, cu 10 luni înainte de moarte – n.n.), tare mă tem că nu voi mai cânta niciodată...Am remușcări...Am vorbit de rău pe vechea mea tovarășă, căreia îi datorez mari bucurii...” (George Enescu către Bernard Gavoty, 1954 – Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 13)
Vioara Stradivarius cumpărată în 1899 la Stuttgart, din subscripţie publică despre care Enescu scria Elenei Bibescu: ”Instrumentul meu este admirabil ca dulceaţă şi farmec. Nu are un sunet enorm, dar cu timbrul său cald umple o sală mult mai bine decât o vioară stridentă, care face mult zgomot.”
(scrisoare publicată în Revue Roumaine d’histoire de l’art, tom 5, 1968, p.180
Despre vioara Guarnerius:
”Dacă aş face o comparaţie, Stradivarius l-aş putea compara cu o soprană lejeră, iar Guarnerius cu o mezzosoprană dramatică.”
George Enescu despre viorile lui Paul Kaul și Stradivarius: „Violina (Stradivarius – n.n.) cu care am cântat 30 de ani mi-am cumpărat-o cu jumătate bani dați de la copii de școală, sub ministeriatul lui Spiru Haret. Nouă mii de franci aur au pus copiii, alți nouă mii eu. La un moment dat, a început să slăbească. Și instrumentul trebuie pus la odihnă. E o greșeală că am adoptat violina, din punct de vedere al structurii mele. Aflându-mă la Paris, m-am adresat lui Paul Kaul și i-am cerut să-mi facă o violină mai mare. Instrumentul ivit, mai mare ca celelalte, printr-un miracol – știința lui și ceva din hazard – a sunat ca o violină matură. Mai târziu, dând o serie de concerte în Canada, am vorbit celor de-acolo despre făuritorul viorii mele. Și de unde, până atunci, bietul Kaul murea de foame, a primit o comandă la care a primit trei milioane. Pe acest instrument cânt astăzi. Unii cred că-i violină veche. E ceva mai mare și mai ușoară pentru forța mea.” (reprodus din volumul Interviuri George Enescu. Ediţie îngrijită de Laura Manolache, Bucureşti, Editura Muzicală, 2005, p. 346)
George Enescu despre viorile sale: „...Eu personal nu am avut timp să mă ocup de luterie. Am avut un Stradivarius al cărui sunet nu-mi plăcea; l-am schimbat cu un Guarnerius pe care îl mai am încă. Mai am de asemenea o vioară modernă, construită de Paul Kaul, care sună minunat...” (Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 71)
Ziarul Rampa, 4 ianuarie 1922: „...Maestrul Enescu a interpretat pe o vioară a lutierului român Știrbulescu (vioară de caldă și agreabilă sonoritate) câteva pagini de muzică a secolului XIX, pe care le-a tălmăcit cu o adâncă și plină de stil muzicalitate.”
Scrisoarea lui George Enescu, datată iulie 1921, București: „Prin aceasta certific că violinele construite de domnul Știrbulescu, pe care le-am încercat, sunt de o sonoritate frumoasă și de o construcție excelentă. Cred că ar fi nimerit ca tinerii noștri violoniști, care nu posedă mijloacele să-și procure violine veritabile, semnate de maeștrii de altădată, ar avea mare avantaj să cânte pe instrumentele atât de bine condiționate ale d-lui Știrbulescu, în loc să-și piardă vremea și energia cu instrumente ingrate. Deci a încuraja pe domnul Știrbulescu însemnează a aduce un serviciu și tinerei noastre pleiade de violoniști.”
Ați știut că virtuozul violonist George Enescu a fost și un pasionat colecționar de instrumente, de colecție restrânsă? Ați aflat până astăzi, pe câte viori a cântat marele nostru interpret de-a lungul carierei sale de peste o jumătate de veac? Vă vine să credeți că posesorul unui instrument Stradivari (cel mai strălucit și mai scump constructor de viori din lume) a respins această „comoară”, preferând un Guarneri del Gesù din 1731 și a cântat chiar pe viorile românești Știrbulescu (1922) și Macarie (1915)? Ați auzit vreodată ca un lutier (Paul Kaul din Franța) să construiască o vioară personalizată, pornind de la dimensiunile mâinii stângi a destinatarului instrumentului? Iată, la câte întrebări, răspunde expoziția Viorile lui George Enescu, organizată de Muzeul Național „George Enescu”, după șase decenii de investigații în arhivele și colecțiile românești și străine.
De obicei, un violonist-concertist mai pretențios, cântă pe cel puțin două tipuri de viori de meșteri celebri (proveniți din vechile școli italiene sau germano-austriece), în funcție de sala de concert (muzică de cameră sau muzică simfonică) și de sonoritatea instrumentului. Vioara marilor virtuozi este privită ca un obiect intim al artistului și nu se schimbă de la o zi la alta, de la o epocă la alta. Enescu de pildă, a cântat ani de zile pe viorile lui Paul Kaul, dar a preferat – pentru frumusețea sunetului – exemplarul celebrului lutier din Cremona, Giuseppe Guarneri del Gesù! De-a lungul întregii cariere profesioniste, violonistul din Liveni a cântat de la vârsta de 5 ani până la 74 de ani – pe zece exemplare, semnate de lutieri vechi și moderni, străini și români. Iată însă, pe scurt, cronologia viorilor lui George Enescu:
Prima vioară, cumpărată de Costache Enescu din Dorohoi (1888), deși era o vioară „jumătate” pentru copii, purta totuși eticheta lutierilor Gebrüder Platt. Nu se poate vorbi de un instrument de serie mare, comercială, de fabrică, ci de o vioară de meșter, adevărată. Pe „mica vioară” (exemplar păstrat în muzeul din Calea Victoriei 141) a cântat George Enescu la întâlnirile cu profesorul Eduard Caudella din Iași, precum și în primii ani de studii la Viena. A doua vioară, întreagă, semnată Santo Serafino, a achiziționat-o în capitala Austriei cu 250 de florini același Costache Enescu, însă sub garanția profesorului Joseph Hellmesberger, în vederea debutului „micului Mozart român” în concertul din 14 aprilie 1892. La absolvirea cursului de vioară la Conservatorul din Paris a primit ca Premiu I o vioară „Gustav Bernadel Luthier du Conservatoire de Musique”. A patra vioară dobândită prin subscripția publică organizată în România de Ana Spiru Haret (1898-1899), a fost celebra Stradivarius, achiziționată din Germania de la un lutier din Stuttgart cu 19.000 de franci, instrument de excepție pe care l-a folosit George Enescu la debutul în Concertul Colonne din februarie 1900 la Paris, după ce apăruse cu noul instrument în fața publicului bucureștean (5/17 martie 1899) în sala Ateneului Român. Deși a mărturisit de la început – că dispunea de „o vioară splendidă...extraordinară”, totuși, peste puțin timp, George Enescu a renunțat la Stadivarius („al cărei sunet nu-mi plăcea” – afirma în volumul de Amintiri, 1955), cerând fraților lutieri francezi Silvestre să-i obțină un Guarneri del Gesù. Până la procurarea noii viori italiene, maestrul a cântat pe un exemplar al fraților Pierre și Hippolyte Silvestre al căror atelier din Lyon s-a bucurat de o faimă europeană. Curând, Enescu a reușit să obțină o vioară Guarneri – format mare, pe care l-a folosit și Paganini – exemplar strălucit ca sonoritate pe care maestrul român a cântat în perioada sa de maturitate artistică. Epoca primului război mondial (1914-1918), când Enescu a rămas aproape toată perioada în țară, a însemnat și o surprinzătoare experiență cu lutierii români Remus Macarie și Dimitrie Știrbulescu, pe ale căror instrumente a cântat la Iași, București și Pitești, chiar și la Paris. Ultima și cea mai rodnică surpriză i-a produs-o lutierul francez Paul Kaul care a construit două viori, denumite Modelul George Enescu Nr. 1 (1930) și Nr. 2 (1931), pornind de la formatul mâinii stângi a violonistului român. În turneele din SUA și Canada (1923-1939), Enescu a concertat numai pe viorile Paul Kaul și Guarneri del Gesù. „Vioara tenor” (cum a denumit-o Paul Kaul), cu sunetul ei strălucitor și viguros, rezultat al mâinii enesciene, i-a adus lutierului din Nantes comenzi uriașe, cărora cu greu le-a făcut față până la sfârșitul vieții. Pe acest prețios instrument a cântat și Ștefan Gheorghiu, solistul Filarmonicii din București între anii 1956-1963.
Expoziția Muzeului Național „George Enescu” oferă tuturor iubitorilor de frumos o călătorie imaginară în istoria viorilor maestrului român, iar sunetul miraculos al neprețuitului Guarneri del Gesù (pe care cântă astăzi violonistul Gabriel Croitoru) pare să transmită peste timp ceva din fiorul sufletesc al marelui nostru muzician, dispărut acum șase decenii.
(Prof. dr. H.C. Viorel Cosma- O prețioasă avere patrimonială: Viorile lui Enescu)
„Supravieţuitor printre puţinii care, în urmă cu jumătate de veac, au avut şansa să-l asculte şi să-l privească pe George Enescu interpretând, mă întreb astăzi cu tristeţe dacă genialitatea acestei mari personalităţi poate fi suficient percepută de generaţiile mai tinere ce au venit pe lume; pentru că George Enescu a fost ceea ce se poate numi, în cea mai înaltă accepţiune a cuvântului, un artist complet, unic. (...) Mi-ar plăcea ca atmosfera pânzelor mele închinate lui George Enescu, pe care le-aş defini ca prezenţa unui geniu al muzicii în pictura unui obsedat al paletei să întâlnească pe undeva aura viziunii tulburătoare a unui critic anonim francez în care l-am regăsit.
Enescu este singur pe scenă, singur cu atâtea lucruri de spus, aplecat parcă sub greutatea unei sarcini epuizante, nemişcat, surd la tot ce nu este vioara pe care nu o priveşte ca să o asculte mai bine, cu chipul brăzdat de o durere născută din efortul de a se exprima şi din frica de a nu o putea face, cufundat în profunda meditaţie însingurată, destinată de către Bach doar viorii. Omul este singur, doar cu vioara sa, zidit într-un fel de tăcere interioară. (...)” (Corneliu Baba)