Cu ocazia primei ediții a Athenaeum Summer Festival, în perioada 1 – 5 iulie 2022, Muzeul Național „George Enescu” prezintă în foaierul Ateneului român expoziția „Cartea de onoare” a Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice, oglinda afirmării mondiale a orchestrei simfonice bucureștene.
„Cartea de onoare, inițiată acum mai bine de un secol de Dimitrie Dinicu (1906), mărturisește prin semnăturile și dedicațiile autografe ale muzicienilor români și străini, pas cu pas, dată cu dată, treptele unui drum artistic ce a devenit peste timp istorie. Este documentul unei instituții de artă, slujită cu pasiune și dăruire de Dimitrie Dinicu și George Enescu, la începuturile sec. XX.” (Ediție anastatică de Viorel Cosma, „Cartea de onoare” a Filarmonicii din București (1906 – 1919). Epoca D. Dinicu – G. Enescu, Editura Muzicală, 2014, p. 17)
Istoria celei mai vechi orchestre filarmonice din țară a început în 1868, odată cu înființarea Societății Filarmonica Română din București, la inițiativa dirijorului Eduard Wachmann.
Contribuția pe care a adus-o Wachmann la dezvoltarea orchestrei a fost atât în plan organizatoric (cooptarea unor instrumentiști profesioniști, găsirea unei săli potrivite de concert, instrumente suficiente, partituri), cât și în ceea ce privește repertoriul muzical abordat (incluzând treptat în program lucrări dificile sau de ultimă oră, cum ar fi creațiile școlilor naționale).
Fructuoasa colaborare dintre George Enescu și orchestra filarmonicii din București a început la data de 1 martie 1898, pe scena Ateneului Român, când Eduard Wachmann i-a cedat tânărului de 17 ani bagheta sa pentru a-și dirija Poema Română (prima audiție românească a lucrării, după succesul primei audiții absolute la Paris în luna februarie a aceluiași an). În anii următori Wachmann i-a oferit din nou bagheta pentru alte prime audiții proprii: Rapsodiile române, Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9, ș.a.
În 1906 s-a încheiat „epoca Wachmann”, odată cu retragerea acestuia din viața muzicală. Urmașul său la conducerea Orchestrei bucureștene a fost Dimitrie Dinicu. Violoncelist și dirijor, Dimitrie Dinicu (1868 – 1936) reușește să continue visul predecesorului său: înființarea unei orchestre permanente subvenționată de Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor.
Inaugurarea concertelor Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor a avut loc în sala Ateneului Român la 12 octombrie 1906 în prezența membrilor familiei regale și a unui numeros public. Evenimentul a fost precedat, în vara aceluiași an la Sinaia, de un concert al orchestrei conduse de Dimitrie Dinicu, cu George Enescu solist în Concertul de vioară și orchestră nr. 1 în sol minor, op. 26 de Max Bruch. Cu această ocazie, Enescu scrie prima filă din „Cartea de Onoare” a orchestrei cu aprecieri și încurajări, însoțite de incipitul muzical Trăiască Regele din finalul Poemei Române: „Vă rog să mergeți tot înainte cum ați început, mult timp!...Bravo! Și Dumnezeu să vă dea trai îndelungat individual și colectiv!” (Sinaia, august 1906)
Dintre personalitățile importante care au scris alături de George Enescu în „Cartea de onoare” a Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice amintim câteva nume: Mihail Jora, Ion Nonna Otescu, Alfred Alessandrescu, Alfonso Castaldi, Eduard Caudella (compozitori și dirijori români), Pietro Mascagni, Felix Weingartner, Siegfried Wagner, Diran Alexanian (dirijori străini), Eugène Ysaÿe, Jan Kubelik, Bronislaw Hubermann, Raoul Pugno, Teresa Carreño, Arthur Rubinstein, Carl Flesch, Joseph Szigeti, Lucien Capet, Stefi Geyer (virtuozi celebri), Socrate Barozzi, George Boskoff, Cella Delavrancea, Nicolae Olmazu, Lula Misz-Gmeiner, Veturia Triteanu, Nicolae Ochialbi, Valentina Crespi, Aurelia Cionca (cântăreți și instrumentiști autohtoni).
Pe parcursul celor 15 ani ai erei Dinicu, George Enescu a consemnat adesea în Cartea de onoare, însemnările sale fiind o dovadă în plus a implicării sale în procesul de închegare și afirmare a Orchestrei în viața artistică a primelor două decenii ale sec. XX.