Parcurgem datele biografiei lui Dinu Lipatti, ascultăm înregistrările sau muzica sa şi realizăm că el reprezintă un model de om şi de artist, din acelea care apar foarte rar pe lume.
Copil născut cu daruri muzicale ieşite din comun, s-a dezvoltat rapid, dobândind o maturitate neobişnuită, o profunzime şi o virtuozitate ce aveau să-l plaseze printre cei mai mari pianişti ai secolului XX. A avut parte de îndrumările unor pedagogi de seamă, români şi străini, s-a bucurat de prietenia şi aprecierile elogioase ale unor personalităţi de elită ale vieţii muzicale internaţionale.
Lipatti şi-a format o viziune modernă asupra artei interpretative, stabilind un echilibru desăvârşit între rigoare şi libertate, între luciditate şi inspiraţie, totul bazat pe respectul faţă de textul muzical. Cu deosebită premoniţie, Walter Legge, managerul marii case de discuri „Columbia”, l-a convins, în ultima perioadă a vieţii, să înregistreze lucrările sale preferate de Bach, Scarlatti, Mozart, Chopin, Schubert, Liszt, Ravel. Aceste înregistrări au rămas versiuni “de referinţă”, stârnind şi astăzi o fascinaţie la fel de vie. Din păcate, sunt relativ puţine faţă de repertoriul foarte întins abordat de-a lungul vieţii; aceasta deoarece autoexigenţa pianistului era extremă. Nu-şi permitea să interpreteze nicio lucrare în public, sau s-o fixeze pe disc, decât după îndelungi studii, însumând uneori ani întregi, şi numai atunci când simţea că a pătruns cu adevărat sensurile muzicii şi a găsit exact mijloacele de a le reda.
Cea de a doua mare pasiune a sa, compoziţia, i-a adus trei distincţii la Premiul Naţional de Compoziţie iniţiat de George Enescu, dovadă că lucrările create de el au marcat contribuţii însemnate în muzica românească, pe drumul găsirii soluţiilor originale.
Numit profesor la clasa de virtuozitate a Conservatorului din Geneva, Lipatti a încercat să transmită şi discipolilor lui înaltele principii morale şi artistice care-l călăuzeau. Preluându-i învăţăturile muzicale, admirându-i totodată demnitatea în faţa suferinţei, nobleţea şi dârzenia în lupta cu boala, elevii lui Lipatti au mărturisit că privilegiul de a-l fi cunoscut le-a marcat definitiv existenţa.
Personalitatea muzicianului român a stârnit pasiuni de o viaţă şi în rândul melomanilor. Doar două exemple: Dr. Mark Gertsch din Berna, Elveţia, deţinător al unui mic muzeu cu obiecte care i-au aparţinut marelui artist, apoi canadianul Mark Ainley, care a descoperit mai multe înregistrări inedite ale lui Lipatti şi le-a editat, împreună cu Werner Unger, la firma „Archiphon”, căutând în continuare posibile imprimări pierdute.
Menţionăm şi Fundaţia „Dinu Lipatti – Dubois Ferrière” (doctorul care l-a îngrijit până în ultima clipă), înfiinţată la scurt timp după moartea muzicianului, care organizează din doi în doi ani concerte la Victoria Hall din Geneva, strângând fonduri necesare pentru salvarea bolnavilor de leucemie.
Nu întâmplător, Lipatti a fost considerat un „ fiu spiritual” al marelui Enescu; legătura dintre ei s-a cimentat treptat, prin colaborări exemplare, prin preţuire şi afecţiune reciproce. Amândoi au devenit simboluri ale artei româneşti, căci, aşa cum spunea Mihail Jora în 1967, la aniversarea a 50 de ani de la naşterea lui Lipatti, „... o fericită coincidenţă a făcut ca pe pământul acestei ţări să se nască, la o depărtare de 36 de ani, doi mari artişti din medii diferite, având însuşiri identice: aceeaşi modestie, aceeaşi putere de muncă, acelaşi avânt creator, aceeaşi imensă dragoste pentru arta pe care o slujeau cu sfinţenie. Să cinstim aşadar memoria lui George Enescu şi a lui Dinu Lipatti!”.
Olga Grigorescu