In memoriam Clara Haskil (7 ianuarie 1895 – 7 decembrie 1960)

De multe ori, destinele unor oameni excepţional înzestraţi sunt marcate de încercări şi dramatism, modul exemplar prin care ei le depăşesc contituind un bun model pentru noi toţi. Viaţa pianistei Clara Haskil este un astfel de exemplu.

Născută la Bucureşti într-o familie de origine evreiască, Clara Haskil dovedeşte de mic copil un real talent pentru pian, talent ce va fi dezvoltat prin intermediul studiilor la Viena şi Paris.

Destinul Clarei a fost unul presărat de numeroase evenimente nefericite în viaţa personală, începând cu pierderea prematură a tatălui şi continuând cu problemele de sănătate care au însoţit-o de-a lungul vieţii. Cu toate acestea, a găsit resursele interioare pentru a depăşi toate dificultăţile şi pentru a-şi împlini menirea, devenind una dintre marile pianiste ale lumii. Ionel Perlea spunea despre ea că: „a fost o pianistă desăvârşită, o artistă care a atins culmile perfecţiunii şi pentru care am nutrit o profundă admiraţie. [...] Clara Haskil poseda acea însuşire rară de a face ca pianul să capete expresivitatea vocii omeneşti. Sub degetele sale pianul se transforma în mod magic şi încântător în cânt clar, cristalin, perlat, dezvăluind puritatea şi poetica spiritualitate a sufletului său.” ( Clara Haskil, o viaţă dăruită muzicii, p. 257).

Alocuţiunea lui Charles Chaplin, rostită la câteva luni de la dispariţia Clarei, rămâne una dintre cele mai cunoscute aprecieri: „Voi fi scurt. În cursul vieţii mele am întânit trei genii: unul a fost Clara Haskil, altul a fost profesorul Einstein, iar celălalt a fost Sir Winston Churchill”.
Urmărindu-i biografia, putem spune că pianul a fost laitmotivul destinului ei, destin sintetizat de motto-ul „Clape albe, clape negre/clipe negre, clipe albe” al volumului Clara Haskil, o viaţă dăruită muzicii.  

Muzeul Naţional George Enescu deţine în arhiva sa bunuri culturale pe care dorim să vi le prezentăm în spaţiul virtual, comemorând astfel 60 de ani de la despărţirea de marea pianistă.

Panourile expoziției

Foto I – Bertha Haskil (1917)

Bertha Haskil a fost cea care le-a îndrumat pe cele trei fiice, Lili, Clara şi Jana, spre o carieră muzicală, ea însăşi oferind lecţii de pian şi de limbi străine pentru a-şi susţine financiar familia, mai ales după decesul soţului, Isaac Haskil, în 1899. Fotografia este făcută la Berck, un orăşel celebru în acea vreme pentru tratamentul bolilor de oase, unde Bertha o vizitează pe Clara cu câteva luni înainte de a muri la 31 decembrie 1917.

Foto II – Carte poştală Clara Haskil (1924)

Perioada anilor '20 a reprezentat debutul timid al unei cariere artistice mult dorite şi întârziate de problemele de sănătate, numărul concertelor şi al recitalurilor nefiind pe măsura talentului şi potenţialului său. Anul 1924 înseamnă, pentru Clara, şi un turneu de aproape şase săptămâni în Statele Unite, organizat prin grija doamnei Gélis, o mecena muziciană impresionată de calităţile tinerei pianiste. Turneul american din 1924 a avut ecouri pozitive, astfel încât experienţa se va repeta şi în toamna anului 1925.

Cartea poştală este adresată Otiliei Moscuna, soţia unchiului Isaac Moscuna, cel care a susţinut cu sume considerabile familia Haskil după moartea tatălui Clarei, precum şi studiile la Viena şi Paris. Moartea lui Isaac Moscuna, în 1925, a însemnat o grea pierdere atât pe plan afectiv, cat şi financiar.

În text se face referire la Adriana şi Coca (Octav), veri primari ai Clarei.

Foto III – George Enescu şi Alfred Cortot (1930)

În 1907 Clara Haskil începe studiile la Conservatorul din Paris, fiind înscrisă la clasa lui Alfred Cortot, numit profesor de pian în acelaşi an, studii care se vor finaliza în 1910 cu obţinerea premiului I. 

Foto IV – Articol din La Tribune de Lausanne, 8 februarie 1921

Colaborarea cu George Enescu apare menţionată în articolul dedicat unui concert cu lucrări ale maestrului în care Clara interpretează o suită pentru pian. De altfel, în biografia Clarei apar menţionate concerte  în februarie 1935 la Geneva şi în octombrie 1948 la Vevey, precum şi faptul că anumite proiecte comune nu s-au putut materializa din lipsa banilor (în corespondenţa cu Dinu Lipatti, Clara menţionează faptul că nu dispune de resursele financiare necesare pentru a onora invitaţia lui Enescu de a cânta la Bucureşti).

În volumul Clara Haskil, o viaţă dăruită muzicii pianistadeclara: „eram singură când cântam cu Enescu, pentru că nu vedeam că poate exista vreo comparaţie între acest om de geniu şi modesta creatură care îi dădea concursul său. Se spunea că noi avem totuşi aceiaşi patrie şi interpretările noastre se potriveau” (p. 22)

Foto V – Dinu Lipatti (1917-1950)

Clara Haskil şi Dinu Lipatti se cunosc la Paris, la începutul anului 1936, în timpul unei serate organizate de prinţesa de Polignac. Mare iubitoare de muzică şi artă, aceasta organiza seri muzicale şi dineuri, venind în sprijinul tinerilor artişti. Întâlnirea dintre cei doi va fi începutul unei frumoase prietenii şi admiraţii reciproce care va debuta cu ocazia concertelor la două piane şi va continua, inclusiv, printr-o bogată corespondenţă în perioada celui de-al doilea război mondial, până la finalul vieţii. Scrisorile reflectă o anumită familiaritate, căci cei doi se adresau utilizând cuvinte de alint: „Clarinette”, „Coli Coli”, „scumpe prietene”, „Grégoire”, „Dinomade” (Dinu şi Madeleine Lipatti).

În septembrie 1939 Clara îi scrie lui Dinu: „numai gândul la prieteni cari îmi sunt scumpi şi învăţătura te mai ajută  să suporţi timpurile astea aşa de triste. [..] De câte ori vreau să cânt ceva , mi-aduc aminte cum l-ai cântat sau l-ai cânta d-ta şi pierd pofta.”  La rândul lui, Lipatti apreciază într-o scrisoare din octombrie 1945: „n-am cuvinte să-ţi spun cât de mult ne-ai entuziasmat  şi tulburat cu Mozart-ul dumitale de ieri”, iar în decembrie1949 îi scrie: „nimeni pe lume nu poate cânta Schumann aşa cum o faci dumneata. Era de-a dreptul minunat. Ţineam să-ţi exprim încă odată profunda mea admiraţie şi bucuria de a le fi făcut auzite.”

Foto VI – Poem dedicat de Lipatti Clarei Haskil (1949)

Nocturna op. 6 în fa diez minor de Lipatti, dedicată Clarei, precum şi poemul umoristic scris pentru a marca momentul în care ea obţine cetăţenia elveţiană sunt mărturii ale profundei relaţii de prietenie dintre cei doi mari artişti.

Foto VII – Clara Haskil, Londra (1959)

În 1959 Clara Haskil a concertat de două ori la Londra, în lunile aprilie şi iunie, ocazie cu care, probabil, a fost făcută şi această fotografie.

În ultima decadă a vieţii sale cunoaşte succesul, este din ce în ce mai apreciată de public, concertează tot mai des în marile capitale europene, înregistrează discuri cu lucrări de Bach, Beethoven, Brahms, Mozart, Scarlatti, Schumann etc. Pentru prima dată, reuşeşte să îşi asigure o anumită independenţă financiară care îi facilitează achiziţionarea  unui pian Steinway. Primul pian al Clarei fusese un Pleyel primit cu ocazia obţinerii premiului I la concursul de pian de la Conservator, în 1910. Din păcate, instrumentul a fost vândut câţiva ani mai târziu pentru asigurarea sumelor necesare tratării scoliozei de care suferea încă din adolescenţă.

Foto VIII – Bustul Clarei Haskil realizat de Miliţa Petraşcu (1892-1976)

Miliţa Petraşcu, sculptoriţă şi portretistă născută la Chişinău şi stabilită la Bucureşti în 1925, a studiat la Moscova, Sankt Petersburg, München şi a fost eleva lui Constantin Brâncuşi la Paris. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se află mozaicul fântânii Mioriţa din Bucureşti, dar şi o serie de busturi ale unor personalităţi din lumea culturală românească.

Muzeul Naţional George Enescu deţine în patrimoniul său bustul Clarei Haskil şi un basorelief Tiberiu Brediceanu semnate Miliţa Petraşcu.

Bibliografie
***, Clara Haskil, o viaţă dăruită muzicii(1895-1960), Editura Muzicală a UCMR, Bucureşti, 1992.
***, Dinu Lipatti, Scrisori, vol. II, Ed. Grafoart, Bucureşti, 2017.
Spycket, Jérôme, Clara Haskil, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987.