Muzica de cameră a lui George Enescu. Lucrările cu număr de opus

Dintre cele 33 de opus-uri compuse de George Enescu între 1898 și 1954, 20 sunt dedicate muzicii de cameră. De la lucrări pentru un singur instrument muzical – suitele și sonatele pentru pian (op. 3, op. 10, op. 24) – până la Simfonia de cameră op. 33 pentru 12 instrumente soliste, Enescu utilizează în compozițiile sale diferite combinații instrumentale mai mult sau mai puțin întâlnite în muzica europeană a începutului de secol XX.

„Un subtil echilibru între elementul constant și cel efemer face ca, în peisajul muzicii de cameră enesciene timpurii, speciile ce vor alcătui coloana vertebrală a întregii creații camerale a compozitorului, anume sonata și cvartetul, în clasicele lor ipostaze instrumentale (pian, pian-vioară, pian-violoncel și, respectiv, ansamblu de coarde sau coarde și pian) să conviețuiască cu altele, cultivate pe cât de intens în epocă, pe atât de puțin sau deloc în afara ei.” (Clemansa Liliana Firca, Enescu, relevanța „secundarului”, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 42)

Octuorul pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7, Dixtuorul pentru două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi și doi corni op. 14 și Simfonia de cameră op. 33 pentru flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompetă, vioară, violă, violoncel, contrabas și pian sunt lucrările în care George Enescu inovează din punctul de vedere al timbralității sau potențează cu ajutorul acesteia alți parametri muzicali (limbaj, construcție).

Doar 3 dintre cele 20 de opusuri camerale compuse de Enescu cuprind lucrări vocal-instrumentale: Trei melodii pe versuri de Jules Lemaître și Sully Prudhomme, op. 4, Sept Chansons de Clément Marot op. 15 și Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh op. 19.

 

Panourile expoziției

1. Sonata (I) pentru pian și vioară op. 2

Lucrare dedicată lui Joseph Hellmesberger Jr. (1855 – 1907, compozitor, violonist și dirijor austriac)
Datată: Paris, 2 iunie 1897
Editată: Paris, Enoch, 1898; București, ESPLA, 1956
Prima audiție: Paris, Nouveau Théâtre, 17 februarie 1898, George Enescu (vioară), Alfred Cortot (pian)

Fotografii:
Joseph Hellmesberger Jr. (1855 – 1907, compozitor, violonist și dirijor austriac), cel căruia i-a fost dedicată această lucrare; George Enescu în perioada studiilor la Paris
George Enescu în perioada în care a compus Sonata pentru pian și vioară, op. 2

Manuscrise: începutul lucrării (schiță) și Sonata pentru pian și vioară op. 2 (știma pentru vioară)

Program – 21 februarie 1901, Nouveau-Théatre, Paris: Lucien Wurmser și Jacques Thibaud interpretează în cadrul „Concertelor Colonne” Sonata pentru pian și vioară op. 2  de George Enescu

Articol de presă: Recital George Enescu și Alfred Cortot – prima audiție a Sonatei pentru pian şi vioară nr.1, op. 2 de George Enescu – Paris, 17 februarie 1898 (în: Le Monde Musical, 28 februarie 1898)

Disc Electrecord: Sonata în interpretarea lui Dinu Lipatti la pian și a autorului la vioară

 

2. Suita în stil vechi pentru pian op. 3

Lucrare dedicată domnișoarei Louise Murer
Datată: Paris, 6 mai 1897
Editată: Paris, Enoch, 1898; București, ESPLA, 1956
Prima audiție: Paris, Sala Pleyel, 11 iunie 1897, Louise Murer

Fotografie: George Enescu în perioada studiilor la Paris (1895 – 1899)

Manuscrise: Suita în stil vechi pentru pian op. 3 – I. Preludiu, II. Fuga

Program – 11 iunie 1897, Petite Salle Pleyel, Paris: Louise Murer interpretează în primă audiție Suita în stil vechi pentru pian op. 3 de George Enescu

Articol de presă: cronică a concertului din 11 iunie 1897, când au fost interpretate în primă audiție câteva din lucrările lui George Enescu, printre care și Suita în stil vechi pentru pian op. 3 (în Le Menestrel, 20 iunie 1897)

Jurnal muzical Le Menestrel, publicat la Paris între 1833 și 1940 (prima pagină)

Disc Electrecord: Suita nr. 1 pentru pian, în sol minor, op. 3 în stil vechi și Suita nr. 2 pentru pian, în re major, op. 10 (Sarabanda și Pavana) în interpretarea lui George Enescu

 

3. Trei melodii pe versuri de Jules Lemaître și Sully Prudhomme, op. 4:

Le Désert pentru voce și pian, pe versuri de Jules Lemaître, op. 4 nr. 1

Lucrare dedicată doamnei Mathilde Colonne
Datată: Paris, 13 aprilie 1898
Editată: Paris, Enoch, (1899?) (Mélodies de Georges Enesco. Op. 4); New York, Boosey & Co, (1899); ESPLA, 1956 (Trei melodii pentru voci grave și pian pe versuri de Jules Lemaître și Sully-Prudhomme op. 4)
Prima audiție: Paris, Salons du Figaro, 6 mai 1898, Mathilde Colonne (voce), (?) pian

Le Galop pentru voce și pian, pe versuri de Sully Prudhomme, op. 4 nr. 2

Lucrare dedicată doamnei Mathilde Colonne
Datată: Paris, 14 aprilie 1898
Editată: Paris, Enoch, (1899?) (Mélodies de Georges Enesco. Op. 4); New York, Boosey & Co, (1899); ESPLA, 1956 (Trei melodii pentru voci grave și pian pe versuri de Jules Lemaître și Sully-Prudhomme op. 4)
Prima audiție: Paris, Salons du Figaro, 6 mai 1898, Mathilde Colonne (voce), (?) pian

Soupir pentru voce și pian, pe versuri de Sully Prudhomme, op. 4 nr. 3

Lucrare dedicată doamnei Mathilde Colonne
Datată: Paris, 7 iunie 1898
Editată: Paris, Enoch, (1899?) (Mélodies de Georges Enesco. Op. 4); New York, Boosey & Co, (1899); ESPLA, 1956 (Trei melodii pentru voci grave și pian pe versuri de Jules Lemaître și Sully-Prudhomme op. 4)
Prima audiție: – 

Fotografii: George Enescu în perioada studiilor la Paris (1895 – 1899), Jules Lemaître (critic și dramaturg francez, 1853 – 1914), Sully Prudhomme (poet francez, 1839 – 1907)

Manuscris finit și schiță: Le Galop pentru voce și pian, pe versuri de Sully Prudhomme, op. 4 nr. 2

Partitura: Editura de Stat pentru Literatură și Artă (Les Éditions d'État pour la Littérature et l'Art), 1956

Disc Electrecord: George Enescu – Melodii pe versuri de poeți francezi: Liedurile în interpretarea baritonului Dan Iordăchescu și pianiștilor Valentin Gheorghiu și Wolfgang Scheringer

 

4. Variațiuni pentru două piane op. 5

Lucrare dedicată muzicienilor Édouard Risler (1873 – 1929, pianist francez) și Alfred Cortot (1877 – 1962, pianist și dirijor franco-elvețian)
Datată: Paris, 2 iunie 1898
Editată: Paris, Enoch, 1899; București, ESPLA, 1956; Editura Muzicală, 1965
Prima audiție: Paris, Nouveau Théâtre, 17 decembrie 1899, Edouard Risler și Alfred Cortot

„Pe Cortot l-am cunoscut încă de pe vremea studiilor mele la Conservator. Când prietenia noastră a devenit mai strânsă, eu nu visam decât la compoziție, iar el nu avea altă dorință decât să devină dirijor; până la urmă, eu am cântat mult la vioară, iar el la pian. Așa este viața... Spre marea mea plăcere, am colaborat adesea. Cortot este un artist incomparabil, un poet al pianului, care a săvârșit în estetica instrumentului său o revoluție analogă celei pe care în același timp a săvârșit-o Casals în concepția artei violoncelului.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 104)

Fotografii: Édouard Risler,  Alfred Cortot

Manuscris: Variațiuni pentru două piane op. 5

Partitura: Editura Enoch (1899), cu semnătura olografă a autorului

Program – 12 mai 1941, Ateneul Român, București:  Variațiunile pentru două piane op. 5 în interpretarea lui Constantin Silvestri și a autorului, Pavane și Bourrée din Suita pentru pian op. 10 în interpretarea lui Dinu Lipatti

Disc Electrecord: lucrarea în intepretarea pianistelor Maria Fotino și Ecaterina Fotino

 

5. Sonata a II-a pentru pian și pian și vioară op. 6

Lucrare dedicată muzicienilor Joseph și Jacques Thibaud (1880 – 1953, violonist francez)
Datată: Paris, martie-aprilie 1899
Editată: Paris, Enoch, 1901; București, ESPLA, 1956
Prima audiție: Paris, Nouveau Théâtre, 22 februarie 1900, Jacques Thibaud (vioară), George Enescu (pian)

„Cu Sonata a doua pentru pian și vioară și cu Octuorul pentru coarde am simțit că evoluez repede și că încep să devin eu însumi.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 51)

„De fapt, am iubit vioara mai ales mânuită de alții. Atunci m-a fermecat uneori sonoritatea instrumentului. Cum să nu evoc aici amintirea lui Jacques Thibaud? ... El a fost primul violonist care a dăruit publicului revelația unei anumite calități de sunet, aceea a contactului deosebit între epiderma și coarda întinsă a viorii. Din felul său de a cânta se desprindea o voluptate înflăcărată și gingașă.”(Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 58)

Fotografii: Jacques Thibaud (1880 – 1953, violonist francez), George Enescu alături de violonistul Jacques Thibaud și dirijorul George Georgescu în 1927 cu semnătura olografă a lui Thibaud

Manuscris: Sonata a II-a pentru pian și pian și vioară op. 6 (prima pagină și dedicația lucrării)

Partitura: Editura Enoch, 1901

Program – 16 februarie 1932, Sprague Memorial Hall, Yale University – School of Music: sonata în interpretarea pianistului Sanford Schlussel și a autorului

Articol de presă: avancronică a concertului în care Jacques Thibaud și George Enescu au interpretat Sonata în primă audiție (Le Figaro, 21 februarie 1900)

Disc Electrecord: Sonata în interpretarea pianistului Dinu Lipatti și a autorului la vioară

 

6. Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7

Lucrare dedicată lui André Gédalge
Datată: Paris, 5 decembrie 1900
Editată: Paris, Enoch, 1905, 1950?; București, ESPLA, 1957
Prima audiție: Paris, Théâtre des Arts, 18 decembrie 1909, cvartetele Geloso și Chailley

„Am fost, sunt și voi rămâne până la moarte elevul lui Gédalge; el mi-a insuflat o doctrină cu care natura mea este într-un deplin acord. Iată de ce părerile lui îmi erau totdeauna prețioase.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 52)

„Partizanii lui d’Indy controlau Societatea Naţională de Muzică, iar în 1910, când au refuzat să îngăduie interpretarea unei lucrări scrise de Maurice Delage, Ravel a pus umărul la înfiinţarea unei noi Société Indépendante Musicale (S.I.M.), avându-l pe Fauré ca preşedinte. La unul dintre primele lor concerte, pe 18 mai 1910, s-a cântat Cvartetul cu pian nr. 1 de Enescu, avându-l pe compozitor la pian. Nimeni din S.I.M. nu-i era ostil lui Debussy, ale cărui lucrări Ravel ţinea foarte mult să le promoveze: în următorul lor concert, pe 25 mai, era inclus nu numai Octuorul lui Enescu, dirijat de compozitor, ci şi patru noi Préludes interpretate de Debussy. Era o alăturare ciudată şi puţine dintre lucrările lui Enescu din acea perioadă puteau fi mai departe de gustul lui Debussy decât Octuorul. Dar probabil că Debussy îşi făcuse deja o impresie bună despre muzica lui Enescu: în 1908 a fost la un concert special dedicat lucrărilor lui Enescu, la care s-au cântat Sonata pentru vioară nr. 2, Suita pentru pian nr. 2 şi, în primă audiţie, Sept Chansons de Clément Marot, o piesă care trebuie să-i fi mers cu siguranţă la inimă lui Debussy (dacă avea aşa ceva).” (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica, Editura Humanitas, București, 2011, p. 34)

Fotografii: André Gédalge (1856 – 1926, compozitor și profesor francez), Cvartetul Chailley cu pianista Céliny Chailley-Richez

Manuscris: Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7 (prima pagină și dedicația)

Partitura: Editura Enoch, 1905

Program – 30 iunie 1938, École Normale de Musique, Paris, José Figueroa, Rosenblit, Pierre de la Motte, Jaime Figueroa, Blanpain, Guilhermo Figueroa, Jean Reculard și Noordhof interpretează Octuorul sub bagheta autorului

Articol de presă: Octuor pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7 de George Enescu (a doua audiție în interpretarea Cvartetelor Geloso și Chailley, dirijor compozitorul (publicație neidentificată, mai 1910)

Disc Electrecord: Octuorul în viziunea dirijorală a lui Ion Baciu

 

7. Suita pentru pian op. 10

1. Toccata 2. Sarabande 3. Pavane 4. Bourrée

Lucrare dedicată lui Louis Diémer (1843 – 1919, compozitor și pianist francez)
Datată: Cracalia, 25 august 1901 (Toccata); Paris, 14 iunie 1903 (Sarabande), Cracalia, 9 iulie 1903 (Pavane), 25 august 1903 (Bourrée)
Editată: Paris, Enoch, 1904; București, ESPLA, 1956 
Prima audiție: Angers, Salle des Amis des Arts, 16 decembrie 1907, George Enescu

„Dar, oricât de wagnerian aș fi fost, Ravel și Debussy mi-au plăcut destul pentru a mă fi influențat pe alocuri. Astfel, în Suita a doua pentru pian, compusă în 1903 este o Pavană și un Bourrée în gen Ile-de-France, de un colorit oarecum debussyst. Cât privește Toccata care precede aceste două piese, tema a doua reproduce, inversat, motivul ritmic al Toccatei din Mormântul lui Couperin. Deci ar fi nepotrivit din partea mea să spun că nu admir muzica lui Ravel și Debbusy.” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1982, p. 55)

Fotografie: Louis Diémer (1843 – 1919, compozitor și pianist francez)

Manuscris: Suita pentru pian op. 10 – Toccata

Partitura: Editura Enoch (1904), cu semnătura olografă a autorului

Program – 3 martie 1910, Palatul Ateneului, București: Cella Delavrancea interpretează Toccata și Pavane din Suita pentru pian op. 10 de George Enescu

Pagină din renumita publicație pariziană Musica, în care apar laureați ai premiilor de compoziție. Printre aceștia se află George Enescu, care a obținut Premiul I pentru Suita pentru pian nr. 2, în re major, op. 10

Disc Electrecord: Suita în interpretarea pianistei Aurora Ienei

 

8. Dixtuor pentru două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi și doi corni op. 14

Lucrare dedicată principesei Elenei Bibescu (1855 – 1902)
Datată: 1906
Editată: București, Editura Muzicală, 1966
Prima audiție: Paris, Société moderne d'instruments à vent, Salle des Agriculteurs, 12 iunie 1906

Fotografii: principesa Elena Bibescu, dirijorul Constantin Silvestri

Partitura: prima pagină a Dixtuorului pentru instrumente de suflat op. 14

Program – 13 februarie 1939, The Town Hall, New York: Dixtuorul pentru 10 instrumente de suflat op. 14 dirijat de George Enescu

Articol de presă: referiri la desfășurarea unui Festival Enescu, în cadrul căruia va fi prezentat Dixtuorul, op 14 (L'Ouest Eclair, 19 aprilie 1932)

Disc Electrecord: Dixtuorul pentru 10 instrumente de suflat op. 14 în varianta  interpretativă a lui Constantin Silvestri
CD Remington: Dixtuor pentru instrumente de suflat, op. 14 interpretat de Ansamblul Orchestri Naționale a Radioteleviziunii Franceze, dirijor compozitorul

 

9. Sept Chansons de Clément Marot op. 15

Nr. 1 Estrenne à Anne; Nr. 2 Languir me fais – Chanson XIII (1525); Nr. 3 Aux damoyselles paresseuses d'escrire à leurs amis – (Rondeaux); Nr. 4 Estrenne de la Rose; Nr. 5 Présent de couleur blanche – (Estrennes); Nr. 6 Changeons propos, c'est trop chanté d'amours – Chanson XXXII; Nr. 7 Du conflict en douleur (Rondeaux)
Dedicate: Nr. 1 – Renée Criticos; Nr. 2 – Jean Ythier; Nr. 3 – Ninette Duca; Nr. 4 – Marie Crane; Nr.5 – Maggie Teyte; Nr. 6 – André Bénac; Nr. 7 – Jean Altchewsky
Datată: Paris, 1908
Editată: Paris, Enoch, 1909; București, ESPLA (sub titlul Șapte cântece pe versuri de Clément Marot op. 15), 1956
Prima audiție: Paris, Théâtre des Arts, 19 decembrie 1908, Jean Altchewsky (voce), George Enescu (pian)

Portret al poetului francez Clément Marot (1496 – 1544)

Cronică pariziană de Clément Marot, cu ilustrații (sec. XVI)

Partitura: Editura Enoch, 1909

Manuscris: Du conflict en doleur (prima pagină)

Program – 10 februarie 1922, Paris:  Șapte Cântece pe versuri de Clément Marot op. 15 în interpretarea doamnei Marc Landolt și a autorului

Program – 3 aprilie 1916, Palatul Ateneului:  Șapte Cântece pe versuri de Clément Marot op. 15 în interpretarea sopranei Lucia Cosma și a autorului la pian

Articol de presă: Jean Altchewsky interpretează Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 de George Enescu (în: Gil Blas, Paris, mai 1910)

Disc Electrecord: George Enescu – Melodii pe versuri de poeți francezi: Șapte Cântece pe versuri de Clément Marot în interpretarea baritonului Dan Iordăchescu și a pianistului Valentin Gheorghiu

 

10. Cvartet pentru pian, violină, violă și violoncel op. 16

Lucrare dedicată doamnei Michel Ephrussi
Datată: Sinaia/Paris, septembrie-decembrie 1909
Editată: București, Editura Muzicală, 1968; © 1965 by Editions Salabert
Prima audiție: Paris, Théâtre des Arts, 18 decembrie 1909, George Enescu (pian), membri ai cvartetului „Geloso”

Fotografii: violonistul Jacques Thibaud, violistul Maurice Vieux, violoncelistul Diran Alexanian, George Enescu la pian

Manuscrise: prima și ultima pagină a Cvartetului pentru pian, violină, violă și violoncel op. 16

Program – 22 iunie 1933, École Normale de Musique, Paris: Cvartetul pentru pian, violină, violă și violoncel op. 16 interpretat de violonistul Jacques Thibaud, violistul Maurice Vieux, violoncelistul Diran Alexanian și George Enescu la pian, în cadrul unui concert de muzică românească

Disc Electrecord: Cvartetul în interpretarea pianistei Maria Fotino, a violonistului Daniel Podlovski, a violistului Alexandru Rădulescu și a violoncelistului Ion Fotino

 

11. „Pièces impromptues” pentru pian op. 18 (publicate sub titlul Suita III pentru pian)

I. Mélodie; II. Voix de la steppe...; III. Mazurk mélancolique; IV. Burlesque; V. Appassionato; VI. Choral; VII. Carillon nocturne
Lucrare datată: Paris/Cracalia/Sinaia, 1913-1916
Editată: București, Editura Muzicală, 1982; București, Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu”, 1983, uz intern
Prima audiție: București, emisiune radiofonică, 13 februarie 1959, Ion Filionescu

Fotografie: pianistul Ion Filionescu, cel care a interpretat lucrarea în primă audiție

Manuscris: partea a VI-a Choral – schiță

Partitura: coperta și prima pagină a Melodiei (prima parte a lucrării), Editura Muzicală, 1982

Disc Electrecord: „Pièces impromptues” pentru pian op. 18 (Suita nr. 3 pentru pian) în interpretarea pianistului Nicolae Caravia

 

12. Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh op. 19

- Pluie pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh op. 19

Lucrare editată: București, Editura Muzicală, 1967 (Patru lieduri pe versuri de Fernand Gregh op. 19)
Datare din manuscris: Cracalia, 14 iunie 1915
Prima audiție: – 

- Le silence musicien pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh op. 19

Lucrare editată: București, Editura Muzicală, 1967 (Patru lieduri pe versuri de Fernand Gregh op. 19)
Datare din manuscris: Cracalia, 19 iunie 1915
Prima audiție: – 

- L'ombre est bleue pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh op. 19

Lucrare editată: București, Editura Muzicală, 1967 (Patru lieduri pe versuri de Fernand Gregh op. 19)
Datere din manuscris: București, 19 februarie 1916 (Paris, 30 mai 1936)
Prima audiție: Paris, 10 iunie 1936 (Concert organizat de Societatea de muzică de cameră „Triton”), Jeanne Bathori (voce),George Enescu (pian)

Lucrare editată în aceeași culegere (Editura Muzicală, 1967), dar fără număr de opus:

- De la flûte au cor pentru voce și pian, pe un poem de Fernand Gregh

Datare din manuscris: 2 octombrie 1902
Prima audiție: – 

Fotografii: George Enescu, Fernand Gregh (1873 – 1960, poet și critic literar francez)

Manuscrise: primele pagini ale celor 4 lieduri pe versuri de Fernand Gregh: Pluie, Le silence musicien, L'ombre est bleue, De la flûte au cor pentru voce și pian

Partitura: Patru lieduri pe versuri de Fernand Gregh op. 19, Editura Muzicală, 1967

Disc Electrecord: liedurile în interpretarea baritonului Dan Iordăchescu și a pianistului Wolfgang Scheringer
CD Electrecord: Liedurile op. 19 în interpretarea tenorului Ion Piso și a lui Cristian Petrescu la pian

 

13. Cvartetul (I) în mi b major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 1

Lucrare dedicată cvartetului Flonzaley: dedicatarul nu este specificat nici în manuscris și nici în partitura tipărită a lucrării; Enescu se referă la dedicarea lucrării „ansamblului Flonzaley” într-o scrisoare adresată de la Lausanne, la 6 februarie 1921, lui Alfred Alessandrescu.
Datată: 1919-1920
Editată: Paris, Salabert, 1957; Editura Muzicală, 1965
Prima audiție: Lausanne, sala Conservatorului, 5 februarie 1921, José Porta (vioara I), (R.) Radrizzani (vioara a II-a), George Enescu (violă), (J.) Decosterd (violoncel)
Alte interpretări în 1921: Haga, 12 aprilie 1921; București, 21, 28 și 31 mai 1921; Paris, 19 octombrie 1921 (cvartetul Flonzaley)

Fotografii: Membrii cvartetului de coarde Flonzaley: violoniștii Adolfo Betti și Alfred Pochon, violistul Louis Bailly și violoncelistul Iwan d'Archambeau

Manuscrise: prima și ultima pagină a Cvartetul (I) în mi b major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 1

Program – 24 noiembrie 1924,  Sala Ateneului Român, București: Cvartetul de coarde op. 22 nr. 1 în interpretarea Cvartetului Rosé din Viena

Articol de presă: „Impressions of a Composer on Evolution of American Music” în The Ohio State Journal (24 ianuarie 1926) – „Articolul reflectă perspectiva autorului (George Enescu) asupra muzicii americane, prin comparație cu fenomenul modernității europene. Apropierea sa de lumea muzicală americană a început – relatează Enescu – odată cu interpretarea cvartetului lui [Cvartetul I în mi b major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 1] de către ansamblul Flonzaley, căruia i-a și dedicat această lucrare.” (Documente din Arhiva M.N.G.E. Articole de presă despre George Enescu, vol. V: 1923-1931, pag. 140)

Disc Electrecord: Cvartetul (I) în mi b major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 1 în interpretarea cvartetului format din Nicolae Drăgoi (vioara I), Dorian Varga (vioara a II-a), Alexandru Rădulescu (violă) și Ion Fotino (violoncel)

 

14. Cvartetul II în sol major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 2

Lucrare dedicată promotoarei și protectoarei muzicii de cameră din Statele Unite, doamna Elisabeth Sprague-Coolidge
Datată: Paris, 1951
Editată: (știmele cvartetului – copiate după știmele „versiunii Washington”): Paris, Salabert, 1956; facsimil manuscris partitură, în: George Enescu. Cvartetele de coarde, București, Editura Muzicală, 1985, p. 6-51
Editată: „Versiunea București” - Editura Muzicală, 1967 © 1956 ed. Salabert
Prima audiție: Boston, Boston Public Library (sub auspiciile Fundației Coolidge), 7 februarie 1954, cvartetul Stradivarius

Fotografie: Elisabeth Sprague-Coolidge, protectorea muzicii de cameră din Statele Unite, cea căreia i-a dedicat George Enescu Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2

Manuscris: Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2 – schițe, „Versiunea București”, datate 1950

Partitura: coperta și prima pagină a Cvartetului în sol major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 2,  Editura Muzicală, 1967

Disc Electrecord: Cvartetul II în sol major pentru două violine, violă și violoncel op. 22 nr. 2 în interpretarea Cvartetului Radio: Mircea Negrescu, Dory Wexler, Marcel Gross și Ion Fotino

 

15. Sonatele pentru pian op. 24

- Sonata (I) pentru pian în fa diez minor op. 24 nr. 1

Lucrare dedicată lui Emile Frey (1889 – 1946, compozitor, pianist și profesor elvețian)
Datare manuscris: 1924
Editată: Paris, Enoch, 1926; București, ESPLA, 1956
Prima audiție: București, Teatrul Mic, 21 septembrie 1925, George Enescu

- Sonata a II-a pentru pian (mi bemol minor) (op. 24 nr. 2) – schițe

Noel Malcom: „Sonata pentru pian nr. 2 nu a fost scrisă niciodată, dar până la sfârşitul vieţii el a susţinut că o are gata, în întregime, în minte – elle est là dans ma tête“.
Datare manuscris: 1925

- Sonata a III-a pentru pian (Re major) op. 24 nr. 3

Lucrare dedicată lui Marcel Ciampi (1891 – 1980, pianist și profesor francez)
Datare manuscris: 1933-1935
Editată: Paris, Salabert, 1939 (facs. ms); București, Editura Muzicală, 1965
Prima audiție: Paris, Sala Gaveau, 6 decembrie 1938, Marcel Ciampi

Fotografii: pianistul Marcel Ciampi, cel căruia i-a dedicat Enescu Sonata a III-a pentru pian, George Enescu la pian

Manuscrise: prima pagină a Sonatei I pentru pian, prima pagină a Sonatei a III-a pentru pian, pagină cu schițe ale Sonatei a II-a pentru pian

Partitura: Sonata I pentru pian, Editura Enoch, 1926

Articol de presă: Les dernières nouvelles de Strasbourg, 14 decembrie 1932

Disc Electrecord: Sonata pentru pian în fa diez minor op. 24 nr. 1 în interpretarea pianistei Maria Fotino

Citat – Marcel Mihalovici în dialog cu George Enescu, despre Sonata a II-a pentru pian: „Când altă dată l-am intrebat: Ei bine, ai publicat Sonatele I și III. Dar unde este a II-a? El mi-a  răspuns, lovindu-se cu un deget pe frunte: Elle est là dans ma tête. Altă dată – era de acum paralizat – mi-a zis: Ca să pot așterne tot ce am în cap pe hârtie, aș trebui să trăiesc 400 de ani...”(George Enescu. Monografie, Mircea Voicana – coord. –, București, Editura Academiei, 1971, p. 1076)

 

16. Sonata a III-a pentru pian și vioară (în caracter popular românesc) op. 25

Lucrare dedicată lui Franz Kneisel (1865 – 1926, violonist și profesor american de origine română)
Datată: București/Sinaia, august-noiembrie 1926
Editată: Paris, Enoch, 1933; București, ESPLA, 1957
Prima audiție: Oradea, 16 ianuarie 1927, George Enescu (vioară), Nicolae Caravia (pian)
Scrisoare a lui George Enescu către Marc Pincherle (1888-1974, muzicolog și violonist francez), 1935: „Înainte de a scrie sonata în caracter popular românesc (toate temele îmi aparțin) am așteptat să se facă în mine fuziunea modului de exprimare folcloric românesc, esențialmente rapsodic, cu natura mea de simfonist înnăascut. Mi-a trebuit o lungă perioadă de asimilare organică înainte să ajung să conciliez, cât mai armonios posibil, aceste două genuri incompatibile în aparență.”

Fotografii: violonistul și profesorul Franz Kneisel, cel căruia i-a fost dedicată lucrarea, pianistul Nicolae Caravia, cel care a interpretat în 1927, alături de autor, sonata în primă audiție

Autograf al lui George Enescu însoțit de primul motiv muzical al sonatei pentru pian și vioară

Manuscris: Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25

Partitura: Editura Enoch, 1933

Program – 22 mai 1928,  École Normale de Musique, Paris: Sonata a III-a pentru pian și vioară op. 25 în interpretarea pianistului Nicolae Caravia și a autorului
Program – 22 ianuarie 1936, Carnegie Hall, New York: violonistul Yehudi Menuhin interpretează sonata alături de pianistul Marcel Gazelle

Articole de presă:
Politica, 1 februarie 1927, semnată de Petru Comarnescu
L’Indépendance Roumaine, 31 martie 1927, semnată de Alfred Alessandrescu

Disc Electrecord: Sonata în interpretarea pianistului Dinu Lipatti și a autorului

 

17. Sonata (I) pentru pian și violoncel, op. 26 nr. 1

Dedicație prezumtivă (nu apare în nici unul din manuscrisele lucrării): Dimitrie Dinicu
Datare manuscris: octombrie – noiembrie 1898
Editată: București, Muzeul Național „George Enescu”, 1993, ediție îngrijită și studiu introductiv bilingv (rom. - fr.) de Clemansa Liliana Firca; București, Editura Muzicală, 2014
Prima audiție: Paris, Sala Erard, 10 februarie 1899, Joseph Salmon (violoncel), George Enescu (pian)

Fotografie: Dimitrie Dinicu, cel căruia i-a dedicat Enescu Sonata pentru pian și violoncel op. 26 nr. 1

Manuscris: prima pagină a Sonatei pentru pian și violoncel op. 26 nr. 1

Partitura: Editura Muzicală, 2014

Program – 10 februarie 1899, Salle Érard, Paris: prima audiție a Sonatei pentru pian și violoncel op. 26 nr. 1 în interpretarea violoncelistului Joseph Salmon si a autorului

Disc Electrecord: Sonata pentru pian și violoncel op. 26 nr. 1 în interpretarea pianistului Dan Grigore și a violoncelistului Andrei Csaba

 

18. Sonata a II-a pentru pian și violoncel (do major) op. 26 nr. 2

Lucrare dedicată lui violoncelistului Pablo Casals
Datată: martie – aprilie 1935
Editată: Paris, Salabert, f.a. (1952); București, Editura Muzicală, 1964
Prima audiție: Paris, Ecole Normale de Musique, 4 martie 1936, Diran Alexanian (violoncel), George Enescu (pian)

Fotografie: Pablo Casals, cel căruia i-a dedicat Enescu Sonata pentru pian și violoncel op. 26 nr. 2

Manuscris: prima pagină a Sonatei pentru pian și violoncel op. 26 nr. 2

Partitura: Editura Salabert, 1952

Program – 28 februarie 1942, Ateneul Român, București: prima audiție românească a Sonatei pentru pian și violoncel op. 26 nr. 2 în interpretarea pianistei Nadia Chebap și a violoncelistului Theodor Lupu

Articol de presă: The Pitsburgh Press, 13 februarie 1937

Disc Electrecord: Sonata a II-a pentru pian și violoncel op. 26 nr. 2  în interpretarea pianistei Maria Fotino și a violoncelistului Ion Fotino

 

19. Impresii din copilărie pentru vioară și pian, op. 28

Lucrare dedicată lui Eduard Caudella (1841 – 1924, compozitor, violonist, dirijor și profesor român)
Datată: București, 10 aprilie 1940
Editată: Paris, Salabert, (1952); București, Editura Muzicală, 1964; Moscova, Izdatelstvo „MUZIKA”, 1974
Prima audiție: București, Ateneu, 22 februarie 1942, George Enescu (vioară), Dinu Lipatti (pian)

„Sentimentele pe care le-a avut Enescu vizitând casa din copilărie vor părea cu atât mai vii celui care îi cunoaşte prima compoziţie de importanţă majoră din anii de război, Impresii din copilărie, pentru vioară şi pian. Este o suită în întregime descriptivă, cu un program şi un caracter parţial asemănătoare celor din Suita pentru orchestră nr. 3. Dar dacă acolo descrierea se face dintr-o perspectivă generală, abstractă sau auctorială („Copii în aer liber“, „Pârâu sub lună“ etc.), în această lucrare totul e văzut prin ochii copilului mic: George Enescu, ţâncul de 5 sau 6 ani, în casa văruită a părinţilor lui din câmpia moldavă. Muzica are, bineînţeles, o construcţie extrem de sofisticată, cu o acumulare ciclică treptată de teme. Și totuşi, ea reuşeşte să redea viziunea proaspătă a copilului: găsim aici nevinovăţie şi mirare pură, departe de acel umor „sofisticat“ din Copilul şi vrăjile de Ravel. Din cauza aceasta scriitura descriptivă din această piesă e mai direct imitativă decât în oricare dintre lucrările lui Enescu, vioara producând miraculos o imitaţie perfectă a unui cintezoi cu glas măiestru închis într-o colivie, a unui ceas cu cuc, a unui greier şi a vântului care suflă prin horn, punând serios la încercare tehnica violonistului. Totuşi, chiar şi când este imitativă în cel mai înalt grad, cum ar fi în ciripitul păsării din colivie, muzica ţese în permanenţă o reţea delicată de motive şi intervale celulare legate între ele.” (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica, Editura Humanitas, București, 2011, p. 75)

Fotografie: Eduard Caudella, cel căruia i-a dedicat Enescu lucrarea

Manuscris: prima pagină a lucrării Impresii din copilărie pentru vioară și pian, op. 28

Partitura: Editura Salabert, 1952

Program – 22 februarie 1942, Ateneul Român, București: prima audiție a lucrării, în interpretarea pianistului Dinu Lipatti și a autorului

Discuri Electrecord:
Impresii din copilărie pentru vioară și pian op. 28 și Sonata pentru pian și violoncel op. 26 nr. 2 în do major de George Enescu
Impresii din copilărie pentru vioară și pian op. 28 în interpretarea pianistului Valentin Gheorghiu și a violonistului Ștefan Gheorghiu

Fragment din cartea Amintirile lui George Enescu de Bernard Gavoty: Enescu despre lucrarea sa Impresii

 

20. Cvintet pentru pian, două violine, violă și violoncel op. 29 (în la minor)

Datată: Sinaia, Luminiș, 1940
Editată: București, Editura Muzicală, 1968
Prima audiție: București, Sala mică a Palatului, 2 decembrie 1964, Valentin Gheorghiu (pian), Ștefan Gheorghiu (vioară), George Nicolescu (vioara a II-a), Valeriu Pitulac (violă), Aurel Niculescu (violoncel) 

Fotografie: Vila Luminiș, Sinaia, locul unde a compus Enescu lucrarea în 1940

Manuscris: Cvintet pentru pian, două violine, violă și violoncel op. 29 – coperta și primele pagini ale celor două părți

Disc și CD Electrecord: Cvintetul op. 29 pentru pian și cvartet de coarde în interpretarea pianistului Valentin Gheorghiu, a violoniștilor Ștefan Gheorghiu și George Niculescu, a violistului Valeriu Pitulac și a violoncelistului Aurel Niculescu

 

21. Cvartetul nr. 2 pentru pian, violină, violă și violoncel (Re minor) op. 30

Lucrare dedicată lui Gabriel Fauré
Datată: București/Dorohoi/Sinaia, 1943-1944
Editată: București, Editura Muzicală, 1968
Prima audiție: Washington, 31 octombrie 1947 (sub auspiciile Fundației Elisabeth Sprague Coolridge), trio Albeneri (Alexander Schneider – vioară, Benar Heifetz – violoncel, Erich Itor Kahn – pian), Milton Katims, violă  

Lui Gabriel Fauré (1845-1924, compozitor și profesorul de compoziție al lui George Enescu la Paris), i-a dedicat două lucrări: Piesă pentru pian (1922, fără număr de opus) și Cvartetul nr. 2 pentru pian, vioară, violă și violoncel în re minor, op, 30, aceasta din urmă fiind compusă la douăzeci de ani după moartea compozitorului francez.
Piesa pentru pian este realizată pe baza notelor muzicale rezultate din numele compozitorului Fauré (fa, la, sol, re, mi). Cu aceeași ocazie, și alți foști elevi ai profesorului francez au realizat lucrări miniaturale pentru pian și pentru vioară, pornind de la aceste cinci note muzicale: Maurice Ravel, Louis Aubert, Florent Schmitt, Charles Koechlin, Paul Ladmirault și Jean Roger-Ducasse (toți colegi ai lui George Enescu la Conservatorul din Paris).

Fotografii: Gabriel Fauré, cel căruia i-a fost dedicată lucrarea; George Enescu

Manuscrise: primele două pagini și ultima a Cvartetului nr. 2 pentru pian, violină, violă și violoncel (Re minor) op. 30

Disc Electrecord: Cvartetul nr. 2 pentru pian, violină, violă și violoncel  op. 30 în interpretarea lui Valentin Gheorghiu (pian), a lui Ștefan Gheorghiu (vioară), Valeriu Pitulac (violă) și a lui Aurel Niculescu (violoncel)

 

22. Simfonia de cameră op. 33

Compusă în 1954 pentru un ansamblu format din flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompetă, vioară, violă, violoncel, contrabas și pian, Simfonia de cameră op. 33 face trecerea de la cameral la simfonic: „Contrastul timbral dintre instrumentele de suflat e o trăsătură esențială a acestei lucrări, iar părțile pentru corzi (împreună cu cele pentru pian) par să joace rol secundar.” (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica, Editura Humanitas, București, 2011, p. 84)
Lucrare dedicată Asociației concertelor de cameră din Paris și lui Fernand Oubradous
Datată: Paris, 28 mai 1954
Publicată: Paris, Salabert, 1959; București, Editura Muzicală, 1965
Prima audiție: Paris, 23 ianuarie 1955, Asociația Concertelor de cameră din Paris, dirijor Fernand Oubradous (1903 – 1986, fagotist, dirijor și compozitor francez) 

Fotografii: Fernand Obradous, cel căruia i-a fost dedicată lucrarea și dirijorului primei audiții; George Enescu

Manuscrise: prima pagină a Simfoniei de cameră op. 33 și schiță

Disc Electrecord: Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste în varianta interpretativă a lui Constantin Silvestri