George Enescu – 60 de ani de nemurire

Au trecut 60 de ani de la dispariția lui George Enescu (1881-1955) și „visul frumos” pe care l-a urmărit toată viața (unanima recunoaștere a creatorului, a compozitorului înaintea interpretului și pedagogului) s-a împlinit post-mortem în tot atâția ani.

Spectaculoasele cariere de violonist, dirijor și profesor ce i-au adus o popularitate mondială încă din etapele copilăriei și adolescenței au fost greu de învins la vârsta maturității și senectuții. Culmea absurdului în recunoașterea compozitorului la vârsta de 20-25 de ani s-a produs tocmai prin succesul uluitor de rapid al Rapsodiilor Române care l-au plasat, eronat, în rândul creatorilor de repertoriu „lejer” orchestral, prestigiul artistic aducându-i-l cariera de virtuoz violonist. Enescu s-a trezit, așadar, în fața unei lupte de două ori mai nedrepte (întâi de creator și apoi de compozitor de creații majore - simfonii, opere, suite simfonice și lucrări camerale singulare precum Octetul și Dixtuorul). Succesul fulminant al Rapsodiei Române nr. 1 în La major în SUA (când Enescu-interpretul a pășit peste Ocean după 1923) l-a încălzit sufletește, fiindcă i s-a recunoscut și statutul de creator, dar l-a dezamăgit totodată plasarea în rândul maeștrilor de muzică de popularizare. Cum și când s-a produs schimbarea de atitudine estetică în recunoașterea personalității artistice a muzicianului român în ierarhia valorilor universale?

Premiera tragediei lirice „Oedipe” de la Paris (1936) și reluările acestei copodopere la Bruxelles, București, Saarbrücken, Weimar, Kassel, Berlin și Viena (1956-1997) – au constituit pași decisivi în afirmarea lui George Enescu ca unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului XX în teatrul muzical contemporan.

Descoperirea și valorificarea unor ample partituri simfonice (Vox Maris, Isis, Simfoniile nr. 4 și nr. 5, Capriciul român pentru vioară și orchestră) au conturat post-mortem un compozitor de anvergură. Aceste lucrări au repus în valoare și un patrimoniu de mari suite simfonice și cinci simfonii care își făcuseră un drum promițător în peisajul național și european, după moartea lui Enescu.

În sfârșit, concursurile din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu” de la București (1958-2015) au impus o literatură muzicală enesciană pentru vioară, pian, violoncel și voce care a dus la redescoperirea unui original creator de muzică de cameră.

Astfel s-a produs o „răsturnare” a echilibrului dintre compozitorul-Enescu și virtuozul interpret-Enescu, amplificat de impunerea „post-mortem” a generației de copii-minune îndrumați la primii pași de profesorul-Enescu, fapt care a schimat radical dimensiunea artistului de geniu și plasarea numelui muzicianului român în vârful ierarhiei personalităților artei universale.

Expoziția Muzeului Național „George Enescu” surprinde în cele 20 de panouri imaginile grăitoare ale ascensiunii personalității polivalente a lui George Enescu după șase decenii de nemurire.

Prof. univ. dr. Viorel Cosma
Doctor Honoris Causa
al Universităților de Arte din Chișinău și Iași