70 de ani de la moartea lui George Enescu

Arhiva Muzeului Naţional „George Enescu” a anului 1955 cuprinde 225 de articole de presă, din care majoritatea se referă la decesul marelui muzician român.

O bună parte dintre anunţuri înştiinţează cititorii că Enescu a murit, în dimineaţa zilei de 4 mai, la Paris, la hotelul situat aproape de Place de l'Étoile, unde s-a mutat la începutul iernii. Muzicianul suferise, încă din iulie 1944, de hemipareză, de atunci fiind imobilizat la pat în micul apartament în care locuia în Paris.

Soţia compozitorului oferă presei date despre înmormântarea marelui muzician într-un anunţ publicat în ziarele franceze Le Monde şi Le Figaro, preluat apoi şi de alte ziare. Se poate afla, astfel, că slujba de înmormântare va avea loc la Biserica Ortodoxă Română din Paris (din strada Jean de Bauvais), sâmbătă, 7 mai.

Fie că sunt adevărate portrete ale personalităţii enesciene, pline de substanţă, fie că sunt încărcate de emoţiile despărţirii, toate aceste articole reflectă imaginea unei personalităţi fără pereche pe care o regretă o lume întreagă.

Mai multe informații aici

Una dintre ultimele vizite la George Enescu - pianista Céliny Chailley-Richez -

Pianista Céliny Chailley-Richez, soţia violonistului Marcel Chailley (care murise în 1936), oferea redacţiei pariziene Musique & Radio, în iunie 1955, un articol legat de vizita sa la locuinţa lui George Enescu de la Paris, la începutul aceluiaşi an.

Un cuplu de interpreţi remarcabil în muzica de cameră franceză, soţii Chailley au colaborat deseori cu muzicianul român, atât individual, cât şi cu propriul lor cvartet care le purta numele, Cvartetul Chailley, interpretând împreună cu Cvartetul Geloso, în primă audiţie absolută Octetul pentru coarde op. 7 de Enescu (Paris, 18 decembrie 1909). Notabilă rămâne şi interpretarea întregului ciclu al sonatelor pentru vioară şi pian de Beethoven (din aprilie 1932) oferită de Céliny Chailley-Richez şi George Enescu (la École Normale de Musique din Paris). De asemenea, reţin atenţia şi interesantele serate muzicale organizate de aceasta în privat, sau vizitele de lucru făcute lui Enescu în apartamentele sale din Rue de Clichy.   

Mai multe informații aici

George Enescu şi Béla Bartók - «paralelismul dintre cele două destine»

Unul dintre autorii articolelor comemorative apărute la scurt timp după trecerea în nefiinţă a maestrului realizează o paralelă interesantă între personaliteatea muzicianului român şi cea a contemporanului său, Béla Bartók. Din pacate, din cercetările efectuate nu am putut stabili numele autorului care se ascunde în spatele iniţialelor A. G.

Aceste două genii ale muzicii contemporane, Enescu şi Bartók, au avut o strânsă relaţie de colaborare de-a lungul vieţii, începând din toamna anului 1924, când cei doi au cântat împreună la Bucureşti, într-un concert dedicat în întregime creaţiei lui Bartók, organizat de Societatea Compozitorilor Români.

Mai multe informații aici

Omagiu adus de Stan Golestan lui George Enescu

Din articolele de presă publicate în mai 1955, impresionantă apare şi scrisoarea trimisă de Stan Golestan la redacţia jurnalului parizian Le Guide du Concert.

Important reprezentant al şcolii româneşti de compoziţie, distins critic muzical, Stan Golestan a susţinut o activitate intensă în Franţa, fiind bun prieten cu Enescu.

Această scrisoare, extrasă din arhiva Muzeului Naţional „George Enescu”, reprezintă un omagiu adus de acesta lui George Enescu, „salutând astfel memoria marii Existențe a muzicii, a sufletului profund, pe care am cunoscut-o și admirat-o atât [...].”

Mai multe informații aici

Georges Léon - portret George Enescu

Aflat la începutul carierei sale de critic muzical la ziarul parizian l'Humanité, unde a lucrat peste 20 de ani (1953-1974), Georges Léon îşi manifesta prin scrierile sale interesul pentru multe subiecte de actualitate legate de evoluţia muzicii contemporane.

La data de 5 mai 1955, publică şi acest articol comemorativ despre George Enescu, în care după ce aduce la cunoștința cititorilor faptul că Enescu a murit la Paris, la vârsta de 74 de ani, schițează un portret al personalității muzicale a maestrului.

Autorul enumeră ipstazele de manifestare ale lui Enescu, precizând şi că cea de compozitor a fost ma puţin cunoscută: „Ilustru violonist, pianist talentat, dirijor reputat, acest mare interpret a fost, de asemenea, un compozitor al cărui glorie fusese prea mult timp eclipsată de cea de virtuoz.”

După câteva date referitoare la studiile efectuate, se aduce în discuție legătura muzicianului cu tradițiile folclorice românești. „Amintirile tradiției folclorice și populare din țara sa i-au ghidat frecvent inspirația. Dar nevrând să facă doar o operă de traducător, întotdeauna a căutat, de asemenea, să-și îmbogățească propriul limbaj muzical.” Se poate afla, de asemenea, că Enescu „a locuit la Paris mulţi ani, dar nu şi-a abandonat niciodată naţionalitatea şi a fost membru al Academiei Populare Române. ”

Mai multe informații aici

Gustave Samazeuilh - «Adio George Enescu»

„De mai bine de un an, lupta cu un admirabil curaj împotriva unei boli îngrozitoare care, puţin câte puţin, îi paraliza activitatea psihică lăsându-i intactă această energie morală, ceea ce l-a făcut excepţional în faţa celor care l-au cunoscut intim şi care nu se vor consola niciodată pentru că l-au pierdut. O singură speranţă l-a susţinut: păstrarea inteligenţei intacte, braţul drept incă disponibil pentru a-şi continua activitatea în desfăşurare, care era pentru el esenţială şi pentru care ar fi sacrificat totul, dacă era necesar.”

Cu aceste relatări emoţionante debutează impunătorul portret pe care Gustave Samazeuilh, cunoscutul compozitor şi critic muzical francez, i l-a realizat lui George Enescu, fiind cel mai reprezentativ articol din numărul 44 al revistei Le Conservatoire.

Dacă majoritatea autorilor articolelor de presă publicate după decesul muzicianului prezintă doar titluri din creaţia enesciană, Gustave Samazeuilh îi oferă, în articolul intitulat „Adieu à Georges Enesco”, un substanţial portret componistic, impregnat de comentarii avizate pentru fiecare lucrare enumerată, astfel: Poema Română „este un fel de simfonie pastorală în care George Enescu fixa impresiile copilăriei, [...] Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră - de o luxurianţă fără îndoială excesivă, dar plină de mişcare, Octuorul pentru instrumente de coarde - de o rară amploare a formei, un Dixtuor - de un echilibru remarcabil.”

Mai multe informații aici