Simfonia de cameră, op. 33 pentru 12 instrumente soliste – un testament muzical al lui George Enescu

Aducem un omagiu lui George Enescu la 69 de ani de la moartea sa, prezentând ultimul opus enescian – Simfonia de cameră, op. 33.

„Rod tardiv al unor preocupări întinse de-a lungul unei vieți întregi” (Pascal Bentoiu,  Capodopere enesciene, Editura Muzicală, București, 1999, p.527), Simfonia de cameră a fost terminată în 28 mai în urmă cu 70 de ani, cu mai puțin de două luni înaintea atacului de congestie cerebrală care a pus capăt oricărei activități a muzicianului.

Compusă pentru un ansamblu format din flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompetă, vioară, violă, violoncel, contrabas și pian, lucrarea face trecerea de la cameral la simfonic: „Contrastul timbral dintre instrumentele de suflat e o trăsătură esențială a acestei lucrări, iar părțile pentru corzi (împreună cu cele pentru pian) par să joace rol secundar. (Noel Malcolm, George Enescu. Viața și muzica, Editura Humanitas, București, 2011, p. 84)

Simfonia de cameră, op. 33 a fost dedicată dirijorului Fernand Oubradous și Asociației concertelor de cameră din Paris (asociație ce îl avea ca vice-președinte chiar pe Enescu) și a fost interpretată în primă audiție, în ziua de 23 ianuarie 1955, de către cei cărora le fusese dedicată.

Enescu, imobilizat la pat, nu a putut asista la concert, dar, la dorința sa, Radiodifuziunea franceză efectuează o înregistrare pe disc a Simfoniei. La câteva zile după concert, prieteni și muzicieni, apropiați ai compozitorului (între care Marcel Mihalovici – cel care l-a ajutat pe Enescu să definitiveze, după dictare, ultimele detalii pentru cea de-a patra parte a Simfoniei, Monique Haas, Gustave Samazeuilh, Fernand Oubradous, Céliny Chailley-Richez) se reunesc în jurul patului său de suferință, cu scopul „de a oferi celui imobilizat de boală, mângâierea unei audieri a ultimei sale opere.” (George Enescu. Monografie, Ediție îngrijită de Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971, p. 1134)

Emoțiile trăite de Enescu cu ocazia ascultării ultimului său opus, „răscolit de acest contact cu muzica sa, pe care îl presimțea, poate, ca pe un rămas bun, sunt evocate în cuvinte pline de simțire de C. Chailley-Richez (pianistă și veche colaboratoare a muzicianului român): O cameră călduță [...] cu luminile dozate armonios.

Un pian... un pick-up acoperit de discuri și El, Maestrul, întins, cu ochii ațintiți în depărtări strălucind, desigur, de muzică, cu obrazul alb confundându-se cu perna. [...] Atmosfera, în timpul acestei audiții de aproape 20 de minute, fu răscolitoare. [...] O liniște impresionantă prelungi acordul final, trădând emoția noastră în fața acestor pagini extraordinare. M-am apropiat de Maestru pentru a putea culege – și cu câtă fervoare – murmurul cuvintelor sale și am fixat pentru totdeauna în gradina tăinuită a amintirilor mele convorbirea noastră, sufletească și de artă, ce știam că va fi ultima.” (George Enescu. Monografie, Ediție îngrijită de Mircea Voicana, p. 1134 – 1137)

Expoziția pune în lumină una dintre cele cinci ipostaze ale muzicianului George Enescu – activitatea dirijorală, reliefând câteva momente semnificative: concerte susținute atât în țara natală, în Europa, dar mai ales peste ocean, unde, timp de peste trei decenii (1923-1950) s-a aflat la pupitrul celor mai importante orchestre de pe continentul nord-american.

Debutul dirijoral a avut loc la București, în 1889, când a prezentat publicului din sala Ateneului opusul nr. 1: Poema Română, după prima audiție de la Paris. Aflat pentru întâia oară la conducerea unei orchestre, el a impresionat audiența prin dubla sa ipostază: de compozitor și dirijor. Ulterior, a dirijat constant concerte în capitală și alte orașe din țară. Lui i se datorează câteva prime audiții semnificative, precum Simfonia a IX-a de L. van Beethoven în anul 1915, sau Damnațiunea lui Faust de Hector Berlioz, în 1916 – creații de anvergură, ce nu răsunaseră încă în tânărul peisaj muzical românesc.

Cu eforturi organizatorice și logistice semnificative, a reușit să prezinte publicului inclusiv opere ale lui Richard Wagner. Astfel, Actul III din Parsifal a uimit publicul încă din anul 1915, iar șapte ani mai târziu, punerea în scenă a lui Lohengrin ca spectacol inaugural al Opere Române a constituit un eveniment cu ecouri puternice în presa vremii.

Mai multe informații și panourile expoziției sunt disponibile aici

Serie de videoclipuri despre lucrările lui George Enescu în cadrul proiectului "Enescu pe înțelesul tuturor".

Autor: prof. univ. dr. DHC Dan Dediu, compozitor și muzicolog.

Mai multe episoade aici: www.georgeenescu.ro/enescutube