Suita a II-a pentru orchestră de Enescu interpretată în primă audiție la Chicago

Suita a II-a pentru orchestră op. 20 în do major, remarcabila lucrare pe care Enescu a compus-o în patru luni, în ultima parte a anului 1915, a fost interpretată în anul imediat următor de două ori de Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice, căreia i-a și fost dedicată. În perioada imediat următoare, partitura a ajuns la Moscova, alături de alte manuscrise enesciene trimise de Guvernul României împreună cu tezaurul ţării. Suita op. 20 a început să fie din nou interpretată după anul 1925, când a fost recuperată de la Moscova.

Succesul primei audiţii în America i se datorează Orchestrei din Philadelphia dirijită de Enescu, la data de 19 februarie 1926. Notabilă este şi prima audiţie de la Chicago, din 4 februarie 1932, când din nou muzicianul român şi-a dirijat lucrarea. Aici, Enescu a apărut şi în ipostaza de solist interpretând Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven sub bagheta dirijorului Eric de Lamarter.

O cronică substanţială referitoare la acest concert de la Chicago, intitulată „George Enesco conducts his Second Suite at Chicago symphony concert”, publicată în Chicago Herold and Examiner, îi aparţine cunoscutului muzician american (pianist, dirijor şi critic muzical), Glenn Dillard Gunn. Autorul semnalează o serie de trăsături care definesc valoarea acestei creaţii: „E o muzică în care nu se pot discerne ascendenţe [...]. Nu are ecouri din Wagner. Nu e atinsă de Debussy şi de succesorii săi. Scapă tuturor influenţelor de după război. Este disonantă, dar cu sugestii noi de rigoare armonică. Împărtăşeşte ritmurile universale, pe care le încarcă cu impuls vital, şi pattern-urile tonale universale, pe care le lărgeşte, uneori cu efecte care par bizare, mai frecvent cu melodii stranii şi fantastice de o ritmicitate surprinzătoare şi cu o construcţie neaşteptată.” Autorul speră să mai poată reasculta această lucrare inedită şi în altă concepţie interpretativă: Enescu „este poate cel mai energic dintre cei care au ţinut bagheta în faţa acestei orchestre. Stângaci, extravagant în gesturi, el pare totuşi să obţină ceea ce vrea ca efect. Totuşi, ar fi de aşteptat ca această muzică să fie ascultată din nou sub o baghetă mai puţin înnebunitoare, mai puţin personală şi mai profesionistă. Pentru că ea merită să fie ascultată şi reascultată.”

Articolul este publicat în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol VI (ianuarie 1932-martie 1933), Ediţie alcătuită, îngrijită şi adnotată de Cristina Liliana Andrei şi Florinela Popa, Editura Muzicală, Bucureşti, 2013, pp. 41-42.