Un amplu şi interesant articol se găseşte în ziarul american The Bulletin şi este dedicat de cronicarul Edward Harris recitalului de la Civic Auditorium din San Francisco, susţinut de Enescu şi Sanford Schlüssel (9 ianuarie 1928). Programul a cuprins: Sonata în re major de Nardini, Sonata pentru vioară şi pian de César Franck, Introducere și Rondo Capriccioso de Saint-Saëns, La Folia de Corelli şi Zigeunerweisen de Sarasate.
Din punctul de vedere al autorului, pe care şi-l expune în acest articol intitulat „Enesco wins high tribute”, se disting două categorii de muzicieni, cea a virtuozilor puri şi cea a celor care „prin muzică oferă lumii cele mai fine și mai nobile impulsuri ale sufletului uman.” Cronicarul îl situează pe Enescu în această din urmă categorie.
Complexitatea personalităţii lui Enescu, profesionalismul cu care acesta se manifestă în diversele modalităţi de exprimare muzicală, sunt subiecte pe care autorul articolului le abordează cu interes: „Suntem într-o eră a specializării. Iar specialiştii abundă chiar şi în muzică. Auzim de pianistul care s-a specializat în Bach; de violonistul al cărui punct forte e muzica modernă; de dirijorul care excelează în muzică franceză sau rusă. Enescu nu e un specialist, ci un maestru al tuturor formelor de exprimare muzicală. E unul din primii compozitori ai deceniilor recente. E un dirijor de înaltă distincţie. Ca violonist nu e al doilea după nimeni. Ca dirijor sau violonist, el poate interpreta orice muzică, de la Bach la Stravinski, ca un specialist al fiecărui stil.”
Aprecierile continuă pe acelaşi ton, subliniind unicitatea maestrului muzicii româneşti: „Enescu este un stil individual de a interpreta. Sunetul său are o intensitate singulară şi o calitate pură. [...] Tehnica sa de virtuoz îl lasă absolut liber să se concentreze pe sensul cel mai profund al muzicii pe care o cântă.”
Articolul este publicat în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol V (1923-1931), Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2012, pp. 225-226.