Enescu - în triplă ipostază alături de Orchestra „Colonne” - martie 1923 -

Autor: Camelia Anca Sârbu

Reîntors din primul turneu în America, Enescu își continuă activitatea concertistică în câteva orașe din Franța, precum Angers, Lyon, Valence, Marsillia, Nancy, Rennes și Paris, în recitaluri alături de pianiștii César Galeotti, Léon Kartun și Margueritte Moulins, dar și în remarcabile concerte simfonice.

În acest context, se disting două evenimente, atât prin participarea muzicianului român în triplă ipostază (de violonist, compozitor și dirijor), cât și prin numărul relevant de articole de presă pe care arhiva M.N.G.E. le deține, referitoare la aceste concerte organizate de Societatea „Colonne” la Théâtre du Châtelet (în zilele de 10 și 11 martie). Enescu a fost solist în Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Brahms, în Concertul pentru vioară și orchestră în la minor de Bach și în Rapsodie pentru vioară și orchestră de Silvio Lazzari (prezentată în primă audiție).

Câteva trăsături ale interpretării enesciene se profilează în descrierile avizate ale autorului Robert Kemp, prolific critic literar și muzical, semnat Robert Dezarnaux în ziarul parizian La Liberté. Din articolul său intitulat „La Musique” se desprinde faptul că Enescu „aproape a reușit să facă interesant plictisitorul Concert de Brahms” și că „a interpretat admirabil Concertul în la minor de Bach.”

Pătruns de interpretarea excepțională a lui Enescu este și Paul Dambly, critic muzical la Le Petit Journal,care consideră că aceste manifestări muzicale s-au concretizat ca un «Festival Enescu»: „eu nu știu ce ereditate individuală sau etnică a creat în el această însușire de adaptare spontană, totodată fizică și mentală, la tot ceea ce este muzică. Memoria lui ține de domeniul miracolului. Când se așază pentru prima dată la orgă [?], pedalierul greu de stăpânit se îmblânzește. Retorica muzicală – armonia, contrapunctul -, nu a învățat-o, îi era naturală. Nu se poate spune că este un virtuoz; materia se volatilizează în suflul spiritului. Există în interpretarea sa mobilă, pasionată, instinctivă, o bogăție și o profunzime a emoției incredibile. Nu era deloc același arcuș care renăștea admirabilul Concert în la minor de Bach sau Rapsodia pentru vioară și orchestră a d-lui Lazzari [...].”

În aceste două concerte, Enescu a prezentat, ca dirijor, și două lucrări din creația proprie, – Rapsodia Română op. 11 nr. 1 (compusă în anul 1901) și Suita pentru orchestră nr. 1 op. 9 (compusă în anul 1903). Primei lucrări, considerată deja celebră, cronicarul Robert Kemp îi oferă o descriere mai poetică, comparând-o cu „o vitrină unde strălucesc, puse în valoare printr-o dispunere ingenioasă și prin potrivite efecte de lumină, câteva agreabile și simple bibelouri ale folclorului român.” În legătură cu Suita I pentru orchestră, pe care o apreciază mai mult, amintește de receptarea primei audiții franceze, executată tot de Orchestra „Colonne”, la data de 11 decembrie 1904: „Ne este dificil de observat de ce această lucrare a putut fi nefavorabil primită în 1904, lucrare plină de sevă, în care toate temele sunt afectuoase, originale și nobile.”

Articolele sunt publicate în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol V (1923-1931), Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2012, pp. 114, 115, 117, 118.