Autor: Camelia Anca Sârbu
George Enescu s-a aflat, de-a lungul carierei sale, într-o legătură strânsă de colaborare cu interpreţii şi compozitorii români fiind intens preocupat de evoluţia muzicii româneşti. A cântat alături de mulţi interpreţi români, a încercat, de asemenea, să înscrie, cât a putut de frecvent, creaţiile compozitorilor noştri în programele concertelor susţinute de acesta în ţară şi în străinătate.
Pentru încurajarea tinerilor compozitori români şi pentru a asigura pârghiile dezvoltării muzicii camerale şi simfonice româneşti, în anul 1912, îşi propune înfiinţarea unui premiu naţional de compoziţie, cu intenţia măreaţă de a stimula talentele componistice autohtone.
Fondurile necesare demarării acestui proiect au fost asigurate în primul rând de Enescu, în lunile februarie-martie ale aceluiaşi an, când întreprinde un turneu de concerte în câteva oraşe din ţară, precum Craiova, Ploieşti, Brăila, Galaţi, Iaşi şi Botoşani. Prin acest turneu, muzicianul a strâns suma de 23.000 de lei, a cărei dobândă anuală de 1300 de lei, urma să constituie contribuţia sa pentru remuneraţia premiului de compoziţie acordat celei mai valoroase creaţii muzicale româneşti.
Enescu spera, de asemenea, ca şi cei care au posibilităţi materiale mai mari să vină în sprijinul acestei iniţiative. Răspunsul nu întârzie să apară, aşa cum se poate afla dintr-o ştire publicată în La Roumanie, la data de 16 martie. Regina Elisabeta deschide o listă de contribuţii oferind suma de 1000 de franci, fiind urmată de donaţiile unor familii importante din epocă, precum Cantacuzino, Brâncoveanu, Sturdza şi Bibescu.
Muzicianul susţine concerte în acelaşi scop şi în capitală. Câteva articole din arhiva M.N.G.E. descriu cel de-al treilea concert „pentru adunarea unui fond naţional de compoziţie”. Alături de Orchestra Ministerului Instrucţiunii Publice condusă de Dimitrie Dinicu, Enescu s-a manifestat la Ateneul Român în triplă ipostază – de violonist, compozitor şi dirijor. Conform relatărilor cronicarul Rodolphe Uhry din L’Indépendance Roumaine, Enescu a fost solist în Concertul pentru vioară şi orchestră de Beethoven, Concertul pentru vioară şi orchestră [nr. 1 op. 20] de Saint-Saëns şi Invenţiunea [în si bemol major] de J. S. Bach, orchestrată de el însuşi. De asemenea, muzicianul şi-a dirijat cele două Rapsodii, apreciate ca „adevărate poeme simfonice, strălucind de tinereţe, de culoare, de virtuozitate polifonică [...], debordând de inspiraţie.”
În octombrie 1913, Enescu este preşedintele primului juriu de decernare a Premiului de compoziţie „George Enescu”, alături de Dimitrie Dinicu, Alfonso Castaldi, Mihail Mărgăritescu, Dumitru Georgescu Kiriac, Ernesto Narice, Constantin Dimitrescu şi Theodor Fuchs. În această primă ediţie a concursului, aceştia au acordat următoarele premii: I - Dimitrie Cuclin, I onorific - Ion Nonna Otescu, II onorific - Alfred Alessandrescu, menţiuni - Ioan Bohociu şi George Fotino - din totalul de 17 candidaţi (conform ziarului Sănătatea).
Premiul de Compoziție „George Enescu” s-a decernat anual sau bienal până în anul 1946, cu excepţia perioadei Primului Război Mondial, când a avut loc în anul 1916 şi apoi în 1919.
Articolele sunt publicate în Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu, vol. III (1912-1921), Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2010, pp. 59, 62, 63, 98.