Gustave Samazeuilh - «Adio George Enescu»

Autor: Camelia Anca Sârbu

„De mai bine de un an, lupta cu un admirabil curaj împotriva unei boli îngrozitoare care, puţin câte puţin, îi paraliza activitatea psihică lăsându-i intactă această energie morală, ceea ce l-a făcut excepţional în faţa celor care l-au cunoscut intim şi care nu se vor consola niciodată pentru că l-au pierdut. O singură speranţă l-a susţinut: păstrarea inteligenţei intacte, braţul drept incă disponibil pentru a-şi continua activitatea în desfăşurare, care era pentru el esenţială şi pentru care ar fi sacrificat totul, dacă era necesar.”

Cu aceste relatări emoţionante debutează impunătorul portret pe care Gustave Samazeuilh, cunoscutul compozitor şi critic muzical francez, i l-a realizat lui George Enescu, fiind cel mai reprezentativ articol din numărul 44 al revistei Le Conservatoire.

Dacă majoritatea autorilor articolelor de presă publicate după decesul muzicianului prezintă doar titluri din creaţia enesciană, Gustave Samazeuilh îi oferă, în articolul intitulat „Adieu à Georges Enesco”, un substanţial portret componistic, impregnat de comentarii avizate pentru fiecare lucrare enumerată, astfel: Poema Română „este un fel de simfonie pastorală în care George Enescu fixa impresiile copilăriei, [...] Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră - de o luxurianţă fără îndoială excesivă, dar plină de mişcare, Octuorul pentru instrumente de coarde - de o rară amploare a formei, un Dixtuor - de un echilibru remarcabil.”

După această primă etapă componistică, autorul consideră că muzica lui Enescu „devine, din ce în ce mai mult, nu un scop în sine, ci un mijloc de a exprima fluctuaţiile sensibilităţii sale, sugestiile intense ale sufletului său.” Aceasta direcţie componistică defineşte lucrări, precum Simfonia a III-a - „vast poem în care calitatea gândirii se afirmă într-o manieră particulară emoționantă, Cvartetul de coarde nr. 1 - plin de substanță și de viață [...], Sonata a III-a pentru vioară şi pian - profund impregnată de atmosfera românească, Sonata pentru violoncel şi pian - revenind la stilul muzicii pure, dar reînnoită de o altă organizare, [...] un al II-lea Cvartet de coarde, de asemenea inedit, la care a meditat mult timp, şi despre care îmi amintesc că am ascultat o interpretare recentă a Cvartetului Lespine, care mi-a produs o impresie grozavă, [...] şi, în fine, Poemul simfonic despre mare [Vox Maris] , din păcate neterminat, din care am cunoscut fragmente care anunţau o capodoperă.”

Spațiul cel mai larg i se acordă, totuși, operei Oedip, remarcabilă fiind complexitatea limbajului, intensitatea expresivă şi totodată senzaţia de simplitate care apare, adesea, în urma audierii: „foarte complexă în multiplicitatea desenelor sonore, ale agregatelor armonice, ale superpozițiilor tematice, ea produce, cu toate acestea, o impresie de simplitate [...].”

La două săptămâni de la moartea muzicianului, capodopera Oedip a fost interpretată integral, în concert, de Orchestre Radio-Symphonique și Corurile R.T.F. (Radio Télévision Française) dirijate de Charles Bruck (interpretată la data de 18 mai şi difuzată la Radio la data de 20 mai). Alături de Xavier Depraz (în rolul lui Oedip) au participat şi: André Vessières, Louis Noguera, Jean Giraudeau, Pierre Froumenty, Lucien Lovano, Henri  Médus, Joseph Peyron, Denis Poujol, Geneviève Moizan, Rita Gorr, Berthe Montmart şi Freda Betti.

Vă invităm să parcurgeţi şi acest elaborat articol dedicat de Gustave Samazeuilh lui George Enescu, reprezentând o caracterizare pertinentă a creaţiei sale, a stilului său componistic inconfundabil.

Articol a fost publicat şi în volumul X al seriei Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu (1947-1955), Ediţie alcătuită, îngrijită şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2017, pp. 305-308.