George Enescu şi Béla Bartók - «paralelismul dintre cele două destine»

Autor: Camelia Anca Sârbu

Unul dintre autorii articolelor comemorative apărute la scurt timp după trecerea în nefiinţă a maestrului realizează o paralelă interesantă între personaliteatea muzicianului român şi cea a contemporanului său, Béla Bartók. Din pacate, din cercetările efectuate nu am putut stabili numele autorului care se ascunde în spatele iniţialelor A. G.

Aceste două genii ale muzicii contemporane, Enescu şi Bartók, au avut o strânsă relaţie de colaborare de-a lungul vieţii, începând din toamna anului 1924, când cei doi au cântat împreună la Bucureşti, într-un concert dedicat în întregime creaţiei lui Bartók, organizat de Societatea Compozitorilor Români.

„Paralelismul dintre cele două destine este frapant”, în opinia autorului care publică în ziarul parizian L'Ésprit. Acesta consemnează, pentru început, câteva asemănări de natură biografică, făcând referire şi la subiectul explorării în creaţie a ethosului muzicii folclorice: ambii s-au născut în acelaşi an (1881) şi au murit la diferenţă de aproape 10 ani într-o cameră de hotel, în condiții grele, după lungi suferințe; ambii au fost în timpul vieții exilați politic; la fel ca Bartók, Enescu „este unul din compozitorii cei mai importanți din vremurile noastre; ca și Bartók, el și-a vărsat o mare parte din inspirația sa în vena vie a muzicii populare; ca și Bartók, mare pianist, mare violonist, el a parcurs țări și a traversat oceane pentru a fermeca lumea [...].”

Autorul insistă asupra simbiozelor realizate de cei doi compozitori între autenticitatea elementelor folclorice şi modernitatea propriului limbaj muzical: Enescu „a găsit, de asemenea, ca și  Bartók, cântecul popular, dar nu pe cel pe care braseriile l-au suprasolicitat, ci pe cel care fiind menținut pur și intim în adâncurile sufletelor și a zonelor rurale, a permis prin structură, dar în același timp și prin armoniile și ritmurile sale, o renovare a limbajului muzical, al cărui importanță, pe lângă revoluția serială, nu poate fi subestimată.”

Dintre toate compoziţiile muzicianului român „care adusese gloria României în cele patru colțuri ale lumii”, opera Oedip este considerată inegalabilă, „este una dintre cele mai rare capodopere ale creaţiei lirice contemporane”, amintindu-se și de premiera acesteia, dar şi de interpretarea ei în concert, la Radio, sub conducerea dirijorală a lui Charles Bruck.

Autorul articolului nu uită nici de interpretările memorabile ale Sonatei a III-a pentru pian şi vioară „în caracter popular românesc”, oferite de pianistul Pierre Barbizet şi de discipolul lui Enescu, violonistul Christian Ferras. „Dar n-ar fi suficient: după Christian Ferras și Pierre Barbizet care au purtat Sonata în caracter popoular românesc, pentru vioară şi pian, departe în provinciile franceze, nord-africane şi străine, ar trebui ca mai mulţi artişti ai prezentului să pună stăpânire pe comorile muzicii de cameră şi pe cele ale muzicii simfonice enesciene: Octuorul pentru coarde, Dixtuorul pentru instrumente de suflat, cele 3 Simfonii, Melodiile pe versuri de Clément Marot, Cvartetele sale. ”

Concluzia articolului este formulată din perspectiva receptării muzicii enesciene: „Lumea cunoştea violonistul; un cerc mai restrâns îl cunoştea pe admirabilul maestru, model, profesor, îndrumător; prietenii îl ştiau pe Enescu drept unul dintre muzicienii desăvârşiţi ai vremurilor trecute, când «specializarea» nu era încă răsunătoare, unul dintre conducătorii spirituali ai Renaşterii se reîncarnase, prin universalitatea geniului său.”

Articol publicat şi în volumul X al seriei Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu (1947-1955), Ediţie alcătuită, îngrijită şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2017, pp. 299-301.