Omagiu adus de Yehudi Menuhin lui George Enescu

Autor: Camelia Anca Sârbu

Un portret impresionant al personalităţii lui George Enescu poate fi extras din scrisoarea trimisă de discipolul său, Yehudi Menuhin, editorului muzical al publicaţiei New York Times, la câteva zile după ce a decedat muzicianul român.

În debutul scrisorii, Yehudi Menuhin îşi exprimă optimismul privind receptarea muzicii enesciene în viitor. Ca şi în cazul lui Bartók, la Enescu „contribuţiile sale cele mai profunde la cultura noastră vor fi apreciate treptat, pe măsură ce fructul muncii sale va ajunge să fie ascultat de un public în continuă creştere.”

Yehudi Menuhin rememorează şi câteva momente emoţionante din biografia muzicianului, mai ales legate de ultima parte a vieţii sale. „De fapt, ultimii ani ai vieții sale ca invalid, prin faptul că a avut dificultăți în a se deplasa, l-au găsit aproape prizonier într-o cameră mică din apartamentul său din Rue de Clichy.”

În ochii discipolului său, Enescu este un model intangibil, un muzician desăvârşit. „Cu greu se putea găsi vreo lucrare muzicală pe care să nu o ştie, de la Monteverdi şi Bach trecând prin toate stilurile şi ţările până la Schönberg. Orice operă, simfonie sau lucrare camerală pe care o putea menţiona cineva, el o putea cânta în cel mai inspirat mod la pian, folosind diverse mijloace auxiliare, ca şoapte, murmure şi cântat, pentru a da întregul impact şi suflu partiturii.”

Şi despre memoria sa uluitoare, Menuhin relatează momentul în care muzicianul a interpretat fără partitură Sonata pentru vioară şi pian în sol major de Ravel (compusă între anii 1923-1927), o lucrare de abia creată în acel moment, cu care venise Ravel la Enescu să o cânte pentru prima dată împreună: „Îmi amintesc când Ravel a intrat brusc în cameră, într-o după-amiază, în timpul lecţiei mele, și l-a rugat pe Enescu să cânte împreună cu el, în aceeași seară, noua sa Sonată pentru vioară. Enescu ne-a cerut tatălui meu și mie, cu obișnuita lui amabilitate edwardiană, să-i permitem puțin timp în acest scop. Am fost uimiţi să-l vedem cântând această lucrare cu Ravel la pian. Apoi l-a întrebat pe Ravel dacă îl va deranja dacă ar mai cânta-o pentru a doua oară, lucru pe care apoi l-a făcut  - interpretându-o de data aceasta complet din memorie.”
Referitor la calităţile umane ale lui Enescu, Menuhin mărturiseşte că „ar fi greu de găsit o persoană mai altruistă, mai generoasă sau mai nobilă.”

În finalul scrisorii, marele violonist îşi exprimă speranţa ca muzica lui Enescu, deschizătoare de drumuri din multe puncte de vedere, să răsune tot mai frecvent şi în Statele Unite ale Americii: „Îmi doresc ca măcar o parte din muzica lui Enescu, necunoscută în această ţară, să fie cântată, în special opera sa Oedip, despre care cred că este cea mai frumoasă şi mai nobilă lucrare. Muzica sa de cameră, câteva din compoziţiile recente, aparţine de asemenea repertoriului permanent. ”

Vă invităm să parcurgeţi şi acest articol extras din volumul X al seriei Documente din arhiva M.N.G.E. - articole de presă despre George Enescu (1947-1955), Ediţie alcătuită, îngrijită şi adnotată de Florinela Popa şi Camelia Anca Sârbu, Editura Muzicală, Bucureşti, 2017, pp. 250-251.