DAN CAVASSI – violoncel
VINICIU MOROIANU – pian
George Enescu – Sonata op.26 nr.2 în do major pentru violoncel și pian – partea III: Andante cantabile, senza lentezza.
Constantin C. Nottara – Siciliana pentru violoncel și pian
Paul Constantinescu – Cântec vechi pentru violoncel și pian
Robert Schumann – Fantasiestücke op.73 pentru violoncel și pian Zart und mit Ausdruck – Lebhaft, leicht – Rasch und mit Feuer
George Enescu – Nocturna pentru violoncel și pian
Dan CAVASSI a absolvit Conservatorul bucureştean (clasa prof. George Iarosevici), apoi s-a perfecţionat la Paris şi Geneva (cu Janigro, Kossolupova şi Fournier). Încă student fiind, intră în Filarmonica “George Enescu” unde activează şi în prezent (din 1984 ca prim-violoncelist). În paralel cu activitatea în orchestră şi apariţiile solistice, se preocupă intens de muzica de cameră: cântă în prestigiosul cvartet “Muzica” şi pune bazele cvartetului “Pro Muzica” (în 1980), formaţii de succes naţional şi internaţional cu care a participat la renumite festivaluri europene şi a obţinut premii importante. Alături de muzica clasică abordează şi repertoriul contemporan, notabile fiind colaborările sale solistice cu ”Neues Theater für Musik”- Opera din Bonn, precum şi cu apreciate ansambluri din România, Germania şi Elveţia.
Viniciu MOROIANU a absolvit Universitatea Națională de Muzică București în 1985, la clasa maestrului Gabriel Amiraș. Este laureat al concursurilor internațio-nale de la Paris (1979) și București ("George Enescu", 1991) și Doctor în Muzică (2005). Are un vast repertoriu pianistic, de la clasici la contemporani, și o activitate de concert care însumează peste 900 de apariții scenice, între care recitaluri la Paris, Roma, Berlin, Madrid, München etc., concerte cu orchestrele filarmonicilor din țară sau din străinătate, precum și cu formații camerale la Atena, Budapesta, Copenhaga, Bruxelles etc. Este profesor universitar la Universitatea Națională de Muzică București, unde a predat Muzică de cameră (1990 - 1994) și predă Pian din 1993. A fost premiat pentru interpretarea operelor lui Enescu și Lipatti.
Argument sentimental pentru o expoziție
De puține ori, în scurta noastră trecere pe pământ, ni se dă prilejul unor mari întâlniri; Întâlniri - cu majusculă. Dacă putem să aruncăm o fugară privire retrospectivă, aceste întâlniri sunt capitale și definitorii în devenirea noastră. Dar, asemenea unor trăite mari iubiri – profunde, mistuitoare, totale – aceste Întâlniri ne sunt hărăzite cu parcimonie. Astfel aș numi întâlnirea mea cu Maestrul Cocea, deși voi recunoaște vinovat că doar târziu am recunoscut dimensiunea omului și artistului. Spre aducere-aminte și pentru a-i celebra personalitatea aproape uitată, am pornit printr-o întâmplare la această întreprindere, care a devenit, în cele din urmă, complexă și serioasă: o expoziție sub cupola Muzeului Enescu, dedicată profesorului meu din anii de liceu.
Este de necrezut și de neînchipuit cum unor trăitori în înalte zone ale spiritualității, cântând și făcând pe alții să cânte pentru oameni - acestor Buni prea plini de generozitatea de a împărtăși celorlalți din frumosul Lumii - să le fie dată asemenea umilință și suferință, să fie aruncați în temnițe. Un astfel de Bun era George Cocea. Venise din pușcărie cu mâna stângă un pic mai scurtă, fusese lovit, bătut, martirizat; uneori, privindu-și mâinile, întindea degetele ca niște ghiare și repeta ca un leit-motiv: “- Dănuțule, eu am intrat în pușcărie slab și speriat ca o găină, dar am ieșit un vultur – de abia acum voi putea să zbor.” Era profesorul meu la Liceul „George Enescu”. Eu aveam vreo 14-15 ani, iar dânsul în jur de 60, dar radia o energie tinerească și o nemaivăzută bucurie a înfăptuirilor sale. Vorbea fără încetare despre înființarea Conservatorului “George Enescu” la Paris, unde toți aveam câte un loc rezervat și, asemeni unui bunic al meu, era un neobosit visător și făuritor de viitoare fapte.
Aș spune că era vesel și optimist. Numai când povestea despre Maestrul Enescu, pe care, ca un fiu, ca un frate mai mic, ca un serv credincios îl venerase, cobora privirea și începea să vorbească mai rar, cu un timbru ușor răgușit și vocea mai scăzută, de parcă eram într-o biserică, vorbind despre un sfânt, sau Maestrul Enescu ar fi fost dincolo de ușa clasei 64 și noi nu trebuia să-l tulburăm cu sporovăiala noastră... Aș mai spune aici că profesorul meu era un domn elegant, care făcuse parte din înalta societate a Bucureștilor, o altă lume, de mult apusă, o lume a bunului-simț, a bunelor moravuri, o lume a eleganței și rafinamentului, din care ne-ar fi plăcut multora să facem parte.
Împlinesc cu anume sfială această datorie, pe care o avem cu toții față de înaintașii noștri, față de profesorii noștri, mai ales când aceștia, pe nedrept, sunt lăsați uitării...
(Londra, Iunie 2016)
Însemnări fugitive despre George Cocea
Întâlnirea mea cu violoncelistul, dirijorul, criticul muzical și profesorul George Cocea s-a petrecut prin anii '60, când începusem să adun documente și date pentru monografia Filarmonicii din București. Maestrul George Georgescu mi l-a recomandat fiindcă fusese director al primei orchestre simfonice „George Enescu”. Ne-am dat întâlnire la Ateneul Român, i-am predat formularul tipărit de lexicon și m-a invitat acasă la dânsul, fiindcă spunea că are pereții plini de fotografii de muzicieni cu dedicații. „Vrei să știi cine sunt?” – m-a întrebat după ce își completase biografia destul de încâlcită. Și mi-a înmânat o filă de hârtie cu „rudele apropiate – artiști și muzicieni:
Bun causeur, pasionat în vorbire și gesticulație, puțin megaloman (visa numai orchestre uriașe, săli mari de recitaluri și concerte, instituții muzicale pe care să le conducă precum director general, rector și manager, prezențe în saloane regale, imperiale și aristocratice), în câteva cuvinte: un om fermecător, romantic, captivant în societate. (...) Nu a scăpat însă, ca fost regalist, de arestare, fiind închis de comuniști fiindcă a avut legături cu Casa Regală, cu Clotilda mareșal Averescu, cu Irina Procopiu – doamnă de onoare la Palat – și cu unii politicieni francezi, cunoscuți ai verișoarei sale Alice Cocea . Patronajele regelui Carol II la unele concerte au atârnat greu în viața politică a lui George Cocea, care a înfundat pușcăria. (...)
După 1970, trecând prin purgatoriul de violoncelist în orchestra Ansamblului de muzică populară „Perinița” din București și activând la catedrele pasagere de profesor la Liceul de Muzică „George Enescu” și de profesor-consultant la Conservatorul din București, George Cocea s-a gândit să pună bazele unui Conservator de muzică „George Enescu” la... Paris (...), unde dorea să se studieze muzicile din estul Europei și moștenirea maestrului român (decedat în 1955). Atunci m-a abordat cu propunerea să plec la Paris ca profesor de Istoria muzicii, catedră pe care o aveam la București, la Conservator. Reușise să convingă un mănunchi de dascăli profesioniști de la București să i se alăture, dar pentru mine oferta venise prea devreme, fiindcă la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” mi se oferise, în premieră în învățământul superior, noua catedră de Muzicologie, unde îmi puneam mari speranțe de viitor. Din păcate, condițiile sale materiale și puținătatea ajutoarelor externe din capitala Franței, pe care conta entuziastul „director enescian”, au împiedicat realizarea acelui mult dorit Conservator.(...)
Poate că nu trebuie să uităm că singura lucrare fluierată la prima audiție (în 1910) din cariera lui Enescu - „Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră” – a fost repusă în circulația mondială (chiar cu autorul la pian!) de către solistul George Cocea în 1930 la Paris! (...) Acesta a fost omul și artistul George Cocea pe care l-am prețuit și l-am regretat când a închis ochii la 9 august 1989, în pragul Revoluției din România, unde – cu certitudine – dacă trăia, ar fi participat cu tot entuziasmul său înnăscut, împotriva tuturor celor care l-au marginalizat și torturat vreme de decenii.
(București, Iunie 2016)
GEORGE COCEA - Un nume ce nu trebuie uitat
Reputatul violoncelist - artist instrumentist şi solist, dirijor şi profesor, George Cocea face parte din galeria personalităţilor de renume ale artei sonore româneşti de la mijlocul secolului al XX-lea. Născut pe străvechile meleaguri moldave (Tecuci, 24 ianuarie 1904), după ce a absolvit, cu brio, studiile muzicale la Conservatorul de Muzică din Bucureşti (1920-1926), unde a fost îndrumat de cunoscuţii maeştrii: Dimitrie A. Dinicu (violoncel), Gheoghe Cucu (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie), Constantin Brăiloiu (Istoria muzicii) ş.a., în perioada 1926-1930 frecventează cursuri de perfecţionare la prestigioasa instituţie de învăţământ muzical superior din Oraşul european “al Luminii” – École Normale de Musique din Paris. Aici are fericitul prilej de a studia cu legendarul violoncelist, dirijor, compozitor şi pedagog spaniol Pablo Casals (1876-1973) şi cu genialul George Enescu (1881-1955). Debutul în viaţa noastră muzicală a avut loc încă din anii studenţiei (1925) la Ateneul Român, într-un concert de muzică de cameră al Cvartetului “Regina Maria”, iar în calitate de solist – împreună cu pianistul Nicolae Caravia, tot în acelaşi an şi în aceeaşi excepţională sală de concerte. Timp de aproape o jumătate de veac, distinsul muzician s-a afirmat constant ca violoncelist – în prima orchestră simfonică a ţării, Filarmonica din Bucureşti (1930-1941), solist concertist şi dirijor pe renumite scene bucureştene, din alte centre de cultură ale României, dar şi de peste hotare (…)…Din nefericire, acest frumos drum al ascensiunii sale artistice pe plan naţional a fost întrerupt, pentru câţiva ani buni, din motive extra-artistice – inde-pendente de credinţa şi voinţa sa…
Despre tragedia acestui om şi artist am aflat direct în urma unei emoţionante şi neuitate întâlniri care a avut loc la Secţiunea Regională de Învăţământ şi Cultură Ploieşti, unde eu lucram în calitate de inspector principal cu probleme de artă din anul 1953. Era o zi frumoasă de vară din luna iunie 1962, când a intrat în biroul meu un bătrânel de circa 60 ani, de înălţime medie, cu părul cărunt şi roşcovan la faţă, care avea într-una din mâini, ce tremurau de firească emoţie, un voluminos dosar. (…) Iată câteva fragmente din acea memorabilă întâlnire:
“Mă numesc George Cocea, violoncelist din Bucureşti. Sunt singurul violoncelist român care a avut fericitul prilej de a studia la Paris între anii 1926-1930 şi cu legendarul violoncelisit, dirijor, compozitor şi pedagog spaniol PABLO CASALS. Din 1930 am lucrat în calitate de violoncelist la Filarmonica din Bucureşti – prima orchestră a ţării, până în anul 1941 când la propunera genialului George Enescu – de a cărui îndrumare am beneficat în ţară şi la Paris, Ministerul Artelor m-a numit în funcţia de Director delegat şi în anii 1944-1945 de Director general al Filarmonicii bucureştene. În 1935 am înfiinţat în Bucureşti Orchestra Simfonică Pro-Arte, am predat în învăţământ violoncelul – la Conservatorul Pro-Arte, al cărui director am fost între anii 1935-1940. Am cântat şi în calitate de solist, în Bucureşti şi în ţară şi am susţinut şi numeroase concerte în calitate de dirijor. În acest dosar sunt numai o mică parte din afişe, programe de sală, articole, scrisori din partea unor mari solişti şi dirijori din ţară şi din Europa, precum şi cele două scrisori semnate de George Enescu, prin care am fost propus Ministerului Artelor să preiau conducerea Filarmonicii din capitală.
Din diverse motive am fost reţinut şi repus în libertate cu câteva zile în urmă. Pentru a-mi asigura existenţa zilnică m-am prezentat imediat la instituţiile în care am lucrat o viaţă şi pe care, un timp, le-am condus în calitate de director. Trebuie să vă spun, cu profund regret în suflet, că nimeni nu m-a primit, dar să mă ajute în această grea situaţie! Pentru mulţi dintre colegii cu care am lucrat eram acum un necunoscut. Mulţi nu vroiau să vorbească cu mine, iar alţii evitau să mă întâlnească pentru că devenisem ‘un duşman al poporului’ şi nu doreau să fie urmăriţi. Într-o zi, umblând pe stradă cu lacrimi în ochi am întâlnit un muzician care mă cunoştea şi m-a întrebat cu ce mă ocup acum. I-am redat în câteva cuvinte cele întâmplate, după care a ţinut să-mi precizeze: Maestre Cocea, te înţeleg, dar să ştii că te zbaţi degeaba. Nimeni în Bucureşti nu te va ajuta concret.(…) Dacă puteţi, duceţi-vă la Ploieşti, la Secţia Regională de Învăţământ şi Cultură. Este acolo un inspector cu probleme de artă – se numeşte Bădulescu, un om capabil şi de mare suflet pentru muzica românească şi muzicieni. Este singurul care te poate ajuta. A făcut-o şi pentru alţi instrumentişti. (...) Nu spuneţi că v-am trimis eu.
M-am interesat de adresa instituţiei în care lucraţi, prin împrumut am făcut rost de bani să ajung la Ploieşti şi vă rog din tot sufletul meu să mă ajutaţi, întrucât nu am altă soluţie decât să-mi pun capăt zilelor.[…]”
Am rămas profund impresionat de cele auzite şi în acelaşi timp revoltat la maximum pentru modul inuman al celor care odinioară îl aplaudau, îl slăveau pentru succesele artistice şi incontestabile, iar acum, când se afla într-o cumplită primejdie, nu-l mai cunoşteau. I-am oferit pe loc o coală de hârtie şi l-am rugat să scrie o cerere de angajare pentru un post de instrumentist-violoncelist la Filarmonica din Ploieşti, menţionând principalele acte de studii şi funcţiile artistice îndeplinite. Între timp am vorbit la telefon cu regretatul maestru George Petrescu, director-dirijor la Filarmonica din Ploieşti şi l-am rugat să-l primească imediat şi să-l angajeze, eventual prim-violoncelist al orchestrei, folosind ca document cererea pe care eu deja am aprobat-o, fără a ţine seama de normele legale în vigoare la acea dată: angajarea unui artist se realizează numai prin concurs între cele două stagiuni. Maestrul George Cocea a rămas uluit de modul în care am rezolvat pe loc problema vieţii sale şi mi-a mulţumit prin cele mai alese elogii. (…)
Felicit din toată inima pe maestrul Dan Cavassi – prim-violoncelist al Filarmonicii “George Enescu” din Bucureşti – pentru inițiativa acestei expoziții. Fie ca aceste modeste dar sincere gânduri să constituie un binemeritat omagiu adus acestui recunoscut maestru al arcuşului şi baghetei în preajma comemorării a 27 de ani de când a plecat într-un lung şi nesfârşit turneu artistic în lumea cea veşnică.
(Ploiești, Iunie 2016)