Dintre cele 33 de opus-uri compuse de George Enescu între 1898 și 1954, 20 sunt dedicate muzicii de cameră. De la lucrări pentru un singur instrument muzical – suitele și sonatele pentru pian (op. 3, op. 10, op. 24) – până la Simfonia de cameră op. 33 pentru 12 instrumente soliste, Enescu utilizează în compozițiile sale diferite combinații instrumentale mai mult sau mai puțin întâlnite în muzica europeană a începutului de secol XX.
„Un subtil echilibru între elementul costant și cel efemer face ca, în peisajul muzicii de cameră enesciene timpurii, speciile ce vor alcătui coloana vertebrală a întregii creații camerale a compozitorului, anume sonata și cvartetul, în clasicele lor ipostaze instrumentale (pian, pian-vioară, pian-violoncel și, respectiv, ansamblu de coarde sau coarde și pian) să conviețuiască cu altele, cultivate pe cât de intens în epocă, pe atât de puțin sau deloc în afara ei.” (Clemansa Liliana Firca, Enescu, relevanța „secundarului”, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 42)
Octuorul pentru patru viori, două viole și două violoncele op. 7, Dixtuorul pentru două flaute, oboi, corn englez, două clarinete, două fagoturi și doi corni op. 14 și Simfonia de cameră op. 33 pentru flaut, oboi, corn englez, clarinet, fagot, corn, trompetă, vioară, violă, violoncel, contrabas și pian sunt lucrările în care George Enescu inovează din punctul de vedere al timbralității sau potențează cu ajutorul acesteia alți parametri muzicali (limbaj, construcție).
Doar 3 dintre cele 20 de opusuri camerale compuse de Enescu cuprind lucrări vocal-instrumentale: Trei melodii pe versuri de Jules Lemaître și Sully Prudhomme, op. 4, Sept Chansons de Clément Marot op. 15 și Trei melodii pe versuri de Fernand Gregh op. 19.
dr. Adina Sibianu